Maria Drăguș: „Dacă un rol nu e dificil de interpretat, nu merită să îl joc”

Ancuța Ciocoiu Publicat la: 14-07-2017

După ce a interpretat roluri importante în filmele nemțești, Maria Drăguș se remarcă și în cinematografia românească prin rolul principal din filmul Bacalaureat, regizat de Cristian Mungiu. Deși a fost născută în România, Maria Drăguș a crescut în Germania, unde părinții săi au ales să se stabilească. Și-a dorit să devină balerină, motiv pentru care a urmat o școală cu această specializare, însă pasiunea pentru actorie a stăruit, iar la 11 ani a jucat în primul film.

 

Care a fost prima ta experiență teatrală?

Cred că, atunci când aveam patru-cinci ani, îmi plăcea foarte mult opera. Inițial, voiam să devin cântăreață de operă. Nu știu dacă aveam voce, însă îmi doream foarte mult. Până la zece ani, am cântat într-un cor, am făcut parte din mai multe opere în teatrul la care lucrează tatăl meu, apoi am făcut școala de balet timp de șapte ani. Numai că, după un timp, mi-am dat seama că am început și cu actoria și că s-ar putea să fie un drum mai bun pentru mine.

 

Cum a început colaborarea cu Cristian Mungiu? Când l-ai întâlnit prima dată?

Aveam vreo 14-15 ani când îmi doream să îl cunosc. Abia acum trei-patru ani am reușit, când aveam 18 ani. Am fost selectată la Shooting Star, el m-a văzut și m-a contactat, apoi ne-am cunoscut la București.

 

„Am vorbit cu o fată care a fost violată în plină zi într-un parc din București, iar asta m-a impresionat foarte mult”

 

Cum s-au simțit părinții tăi să te vadă jucând rolul Elizei din Bacalaureat, să te vadă într-o situație care, deși ficțională, este foarte dură?

Cred că au fost foarte mândri. L-am adus și pe tata astăzi. Îl aduc de câte ori pot, pentru că reprezintă o mare parte din viața mea. Sunt foarte mândră că îi sunt fiică. Orice părinte ar fi reacționat sensibil la povestea asta. În rolul meu, m-am bazat pe un caz real din București. Am vorbit cu o fată care a fost violată în plină zi într-un parc din București, iar asta m-a impresionat foarte mult. Se poate întâmpla oricând și oricui.

 

Cum a fost bacalaureatul tău, din viața reală?

Nu am dat bacul (râde). Nu am putut. La școala unde am fost la balet nu l-am putut da. Am încercat să fac școala de acasă, dar nu prea m-am ținut de regim cum trebuia, așa că nu am dat bacul până la urmă.

 

Ce părere ai despre relația de astăzi dintre părinți și copii?

Relația cu părinții mei este foarte importantă. Au fost mereu lângă mine și m-au susținut pentru orice vis pe care l-am avut. E o relație foarte apropiată și foarte importantă pentru mine. Tata a venit cu mine și la Iași, și la București, și la Cannes.

 

Cum te pregătești pentru un nou rol?

Citesc scenariul mai întâi, apoi îl mai citesc o dată și încă o dată, până îmi dau seama despre ce este vorba.

 

Iar spiritual?

Câteodată, dacă am timp, mă duc în locurile respective și simt atmosfera. De fapt, sunt foarte fricoasă și nu aș putea să spun că sunt pregătită vreodată bine sufletește pentru un rol. De fiecare dată mă simt nepregătită până în ziua respectivă, până ajung pe platou, până trag câteva duble.

 

„Fiecare rol poate fi foarte intens dacă îl simți cu adevărat”

 

Care a fost cel mai puternic rol, cel mai intens, pe care a trebuit să îl interpretezi?

Fiecare rol poate fi foarte intens dacă îl simți cu adevărat. Anul trecut am jucat o pianistă oarbă, din 1977. A fost ceva nou pentru mine să mă pun în rolul ăsta. A trebui să îmi pună ceva pe ochi, ca să nu văd. Arătam extrem, pentru că fata aia nu avea păr. Pentru mine, dacă un rol nu e dificil de interpretat, nu merită să îl joc.

 

Spuneai undeva că nu îți place să te uiți la tine pe ecran. În ce fel reușești să vezi cum ai evoluat într-un film, ce ai greșit, ce mai ai de învățat, dacă nu prin a te uita la propriile filme?

Nu e întru totul așa, pentru că, dacă nu îți place să te uiți la un film pe care l-ai făcut, atunci de ce îl mai faci? Așa că încerc să fac ceea ce iubesc și evident că îmi place să mă uit la filmele mele, numai că e dificil să te uiți la tine. Știi într-un anumit fel cum arăți și te gândești că ai avut nu știu ce în ziua respectivă…

 

Succesul și lumina reflectoarelor ți-au adus până acum vreun moment de rătăcire?

Nu știu. Sper că nu. Asta trebuie să-l întrebați pe tata.

 

Cum crezi că ar fi fost viața ta dacă ai fi crescut în România?

Cu totul altfel. Faptul că am crescut în Germania mi-a dat marea libertate de a debuta într-un film nemțesc. Sunt niște posibilități extraordinare acolo, iar faptul că mă primiți acum aici e o mare onoare pentru mine. Sunt multe actrițe românce foarte bune, iar faptul că m-a ales Cristian pentru filmul lui a fost incredibil.

 

Te ajută acum în vreun fel faptul că ai studiat dansul?

Da, mult. Știi care e raportul într-un spațiu liber și poți să te miști extraordinar. Pentru mine e ceva de bază, pentru că nu am făcut școala de actorie și mă bazez pe asta mai mult.

 

Meseria asta care presupune atât de multă muncă și deplasarea constantă dintr-un loc în altul ți-a permis să îți faci prieteni buni?

Da. Am prieteni foarte buni în cămin, care sunt ca și frații mei. Pentru mine nu contează să am foarte mulți prieteni, ci să am câțiva foarte apropiați. Le sunt foarte recunoscătoare.

 

Care este modelul tău?

E greu de spus. Eu cred că în orice persoană pot să găsesc ceva ce mă inspiră. De exemplu, astăzi, pentru mine a fost foarte impresionant faptul că am fost pe scenă alături de domnii Ciubotaru și Ivanov. Câteodată nu îmi vine să cred că am ajuns să lucrez cu oameni cu o experiență atât de mare și care sunt niște actori incredibili. N-aș putea să spun că există o singură persoană pe care o admir. Sunt mai multe.

 

Ce fel de om te consideri?

Cinstit, loial și vesel.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral