Maria Obretin: „Cred că mă regăsesc mai degrabă în filmele românești decât în cele de peste Ocean”

Bianca Burdujoc Publicat la: 14-07-2017

După ce am vizionat filmul 6,9 pe scara Richter, știam clar că vreau să o cunosc mai bine pe Maria Obretin, căci felul ei de a se adapta la fiecare situație mi s-a părut incredibil. Datorită serilor cu filme din mai, am reușit să vorbesc cu ea și să-i constat energia, frumusețea și tinerețea. În privința relației pe care o are cu filmul, mi-a spus că „e vie, între mine și personaje”.

 

Ce înseamnă filmul pentru dumneavoastră și de unde dragostea pentru film?

Am fost un fan al filmelor încă din copilărie. Acolo, în Călărași, ne băteam pentru cărți, căci n-aveam prea multe posibilități de acces la o altă lume, iar filmul era pentru mine o bucurie și o scăpare. Mă uitam la Cinemateca, prezentată de tatăl domnului Nae Caranfil, și am crescut cu filme vechi, de la Hollywood, filme bune, clasice. Am avut întotdeauna o fascinație pentru povești, iar filmul este o foarte frumoasă modalitate de a povesti, care ajunge la sufletul omului.

 

Ați jucat și în piese de teatru, și în filme. V-ați regăsit în vreun personaj?

Cumva, te regăsești în toate și nu ești în nici unul, pentru că suntem oameni și am trăit multe întâmplări. Unele dintre ele pe care le trăiesc personajele poate că le-ai trăit și tu, doar că personajul le traduce altfel și, de obicei, întâmplările din film sau din teatru sunt într-o stare de maximă importanță și efervescență, iar în viață trăim adesea lucrurile la limită, doar că ele sunt diluate pe mai mulți ani. Nu trăim intens în fiecare zi, pe când în teatru trăiești intens o oră și jumătate. La fel este și în film. Uneori mă regăsesc, alteori nu, dar important este că, dacă ești atent la oameni, la ce li se întâmplă și la ce ți se întâmplă și ție, aduni povești și ai ce să spui mai departe.

 

Care este gradul de dificultate în a vă împrieteni cu noul personaj pe care îl primiți?

Depinde. Uneori ai instinct și îți iese din prima. Eu m-am împrietenit și mi-am iubit toate personajele. Ajungi să le iubești chiar și pe cele pe care le urăști, căci cu ele te lupți foarte mult. E și iubire, și ură, și luptă. E o relație vie între mine și personaje.

 

Ce reprezintă pentru dumneavoastră filmul românesc, în comparație cu cel american?

Mi se pare că românii au o sensibilitate aparte și au trecut prin foarte multe lucruri. Tocmai de asta au un mod interesant de a traduce ceea ce li s-a întâmplat. Pentru mine, cred că asta este diferit în filmele românești față de cele americane. Pe lângă faptul că sunt filme diferite, de genuri diferite, fiecare temă este tratată altfel. Cred că mă regăsesc mai degrabă în filmele românești decât în cele de peste Ocean.

 

Viața bate filmul?

Uneori da, alteori nu. Nu avem niște vieți atât de spectaculoase, cum se întâmplă în unele filme. Am fost în juriu la un festival de filme unde am văzut multe proiecții europene foarte-foarte triste. Am constatat diferența dintre un film făcut la Hollywood, unde totul este atât de spumos, spectaculos și parcă devii stresată că iubitul tău nu are elicopter, sau că nu îți aduce o tonă de flori, sau că nu ai piscină, și un film european, în care ești împăcat cu viața ta. După ce îl vezi, spui: „Doamne, ce bine că trăiesc în Europa”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral