Cristian Mungiu: „Este adevărat că filmele pe care noi le-am făcut au avut mai mult succes în străinătate”

Andrei Giurgia Publicat la: 14-07-2017

Anul acesta s-a împlinit un deceniu de la marea performanță obținută de regizorul Cristian Mungiu la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, unde filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile primea trofeul Palme d’Or. Un moment unic, ce a schimbat traiectoria cinematografiei din România și a dus la nenumărate aprecieri pentru cineaștii din țara noastră. Anii au trecut, generațiile s-au schimbat, dar performanțele se obțin în continuare, într-o țară unde cinematografia nu ocupă un loc de cinste. Cei zece ani au fost sărbătoriți acasă, la Iași, unde ediția de anul acesta a Festivalului Serile Filmului Românesc a fost dedicată regizorului Cristian Mungiu.

 

Cum ați văzut, cum ați retrăit și cum au evoluat lucrurile în cinematografia românească din 2007, când obțineați cu filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile trofeul Palme d’Or la Festivalul Internațional de film de la Cannes?

La început, a fost o mare zăpăceală, pentru că acel premiu venea cu foarte multe obligații plăcute. Vreun an de zile am călătorit. Imediat după premiu, te prinde un vârtej. Când ajungi acolo, nu știi ce te așteaptă. Evident că nu mă așteptat să primesc acest premiu. Imediat după ce-l obții, intri într-un circuit al interviurilor care durează foarte mult. Ești așteptat în culise și pe culoare de jurnaliști și vreme de câteva ore vorbești încontinuu. Sunt televiziuni din China, din America de Sud, din țări arabe. Apoi, începe promovarea filmului. Un film de Palme d’Or beneficiază de foarte multă atenție. Am sperat atunci și eu, și colegii mei de generație că acel premiu va schimba ceva intern pe plan cinematografic, în sensul că ne-am gândit că o recunoaștere internațională atât de importantă va fi urmată din punct de vedere organizatoric de un efort de structurare și că vom beneficia într-o perioadă oarecare de un buget mai consistent de la Centrul Național al Cinematografiei, ca să putem face și altceva decât filme cu un buget redus, și că vom beneficia de posibilitatea să arătăm aceste filme în țară. Mă întorc acum cu zece ani în urmă și îmi amintesc de faptul că, dorind să arăt filmul 4, 3, 2, am constatat că trebuie să organizez un fel de caravană. Aceasta a venit dintr-o necesitate practică, pentru că nu erau săli, nu erau cinematografe. Eu știam câte sunt, dar nu mi-am dat seama de impactul pe care premiul îl va avea. Primeam tot felul de semnale de la oameni că vor să vadă filmul, dar nu aveam cum să-l arăt. A doua zi după ce s-a anunțat premiul, până și bunica mea dădea interviuri acasă, la Iași. Era o dorință colosală de informații și de știri. A fost un moment de mare expunere, iar colegii mei au crezut că de pe urma acesteia ar fi trebui să se reașeze lucrurile. Sincer să fiu, după zece ani, nu s-au reașezat așa cum ne-am fi dorit noi. Sistemul de săli nu s-a îmbunătățit, caravana respectivă, în loc să fie un exemplu, a devenit o obișnuință. Toată lumea a aflat că, uite, dacă faci un efort, poți să te ajuți și singur, poți să-ți distribui filmele și în acest mod, dar nu asta era ideea.

 

Se pare că mesajul nu a fost înțeles.

Nu a fost înțeles pentru că mesajul cerea și o anumită investiție în această zonă, nu numai financiară, dar și de atenție, or, după cum știm, cultura și cinemaul nu sunt atât de populare în țara noastră încât să aducă voturi și ca atare nu am interesat din cale-afară pe nimeni, chiar și cu toate fotografiile oficiale și de grup pe care le-am făcut în momentele de mare succes. S-au făcut niște fotografii, s-a oferit o decorație, dar nu s-au dat și niște măsuri care să ne ajute să continuăm pe drumul acesta.

 

De ce credeți că s-a întâmplat așa?

Pentru că orice construcție necesită o voință anume. Necesită un plan, o viziune, o pregătire și o continuitate. Noi am încercat la Ministerul Culturii, cu fiecare nouă administrație, să recreăm sistemul legislativ și organizatoric în care ne desfășurăm activitatea. De cele mai multe ori, până să ajungem să punem un anumit plan în acțiune, ministrul era schimbat. Cred că, în 20 de ani, am avut 25 de miniștri ai Culturii. Există un fel de rotație a cadrelor de tip nou care împiedică orice tip de proiect pe termen lung. În privința culturii, este mai greu, deoarece nu este foarte populară. Ea nu aduce acel gen de popularitate și recompensă pentru clasa politică și, din această cauză, pierzându-și acel rol propagandistic pe care îl avea în perioada comunistă, acum și-a pierdut acel instrument și nu interesează prea mult pe nimeni. Până acum nu am avut nici un ministru vizionar al Culturii care să rămână o perioadă lungă acolo. Dacă stăm să ne gândim, cultura cinematografică a intelectualilor noștri este foarte redusă. Sunt toți oameni de litere, foarte umaniști și au o cultură vizuală și cinematografică destul de aproximativă. Opinia publică nu a fost influențată să considere că, de exemplu, succesele pe care le-am avut în cinema în ultimii 10-15 ani sunt la fel de considerabile ca unele pe care le vor fi avut artele plastice în altă perioadă.

 

„Nu știu ce va fi peste câțiva ani și dacă vom mai putea vorbi despre noul cinema românesc ca despre o realitate sau dacă nu va fi devenit o parte din mica noastră istorie culturală și atât”

 

Pentru un nume precum Cristian Mungiu, dar și pentru ceilalți colegi de breaslă, cât de frustrant este ca, după ce se obțin astfel de premii pe plan internațional, la tine în țară să nu se schimbă nimic?

Sper că filmele pe care le-am făcut să nu fie recomandate doar pentru premii. În general, mă deranjează ideea că am ales cu bună știință să facem niște filme pentru niște occidentali care să ne ofere niște premii, arătându-le cât de urât este pe la noi. Este o înțelegere foarte simplistă și care adună foarte multă aroganță din partea celui aflat la periferia culturii. Este foarte interesant acest gen de comentariu. Pe noi cred că ne recomandă mai mult acea presă pe care am generat-o, acele opinii pe care le-am generat. Ceea ce ne recomandă este folosirea sub un alt unghi a unor mijloace care sunt deja folosite în cinema, nu premiile. Unele dintre aceste realizări au fost urmate de premii, dar sigur că acestea sunt mereu conjuncturale. Este adevărat că filmele pe care le-am făcut au avut mai mult succes în străinătate. Până la urmă, într-o anumită măsură, suntem la periferia culturii mari și modernismul ajunge la noi ca valul pe plajă: puțin mai târziu. Lucrurile pe care le-am făcut erau puțin cam temerare pentru o cinematografie recomandată de BD la munte și la mare. Mă scuzați, dar acela era nivelul popular al cinematografiei noastre, iar saltul nostru a fost puțin cam mare dintr-odată. Cinemaul era înțeles ca o artă populară, la care veneai „să te râzi”, cum se spunea în acea perioadă, să te simți bine, iar acest tip de cinema auster, prin care, de fapt, voiai să verifici care este limita mijloacelor tale, a picat ca un meteor, vorba lui Mihai Eminescu, peste mica noastră cultură. Încă un aspect: odată cu dispariția sălilor din România, a dispărut publicul. Schimbarea noastră de paradigmă a produs la rândul ei modificări. Dacă te gândești câte telefoane și cât internet folosim astăzi față de acum 25 de ani, ai să vezi că o mare parte din cantitatea de timp personal alocată culturii s-a redus semnificativ, iar timpul pentru consumul de cinema s-a redus și el. De asemenea, s-a modificat și calitatea cinemaului. În toți acești 25 de ani am pierdut o generație sau două de spectatori. Aici este problema. Ne-am trezit cu o generație tânără de spectatori, care au început să fie expuși la un altfel de limbaj. Aceștia sunt copii crescuți cu desene animate Disney, cu cablu TV, iar când ajung la vârsta când decid să-și cumpere un bilet la cinema, sigur că vor prefera limbajul care le-a fost inoculat. Este limbajul reclamelor, al filmelor și al serialelor. Vor prefera să-și petreacă timpul la mall, pentru că au preluat niște obiceiuri culturale de la alții și cu această ocazie vor vedea un film. Este foarte bine să te relaxezi, dar pentru a avea un public de cinema pentru cinemaul de artă trebuie investiție în educație și puțină răbdare.

 

După toate experiențele de până acum, cum simțiți că este perceput noul cinema românesc?

Mă bucur că nu mai suntem niște tineri cineaști. Majoritatea dintre noi ne apropiem de vârsta de 50 de ani. Există deja în România două generații mai tinere de cineaști. Suntem priviți așa, cu îngăduință, care vine din superioritatea pe care cei de acasă o au față de occidentali. Vorba regizorului Lucian Pintilie: „Ăl mai prost om din lume este americanul. Poți să-i vinzi orice”. Mă întreb de ce nu ne punem problema de ce se mănâncă atâta ciorbă în realitatea noastră, pentru că filmele nu fac altceva decât să oglindească ce se întâmplă. Problema apare când transpui realitatea. Pentru acest gen de realism am fost și suntem foarte apreciați. Mă minunez în continuare de aprecierile pe care le primesc. Până acum două săptămâni am dat mai multe interviuri pentru presa americană, iar cei de acolo mă întreabă: cum ați reușit să faceți din cinematografia românească cea mai importantă cinematografie din lume în acest moment? Îmi este jenă să citez această întrebare în România, pentru că oamenii sunt de altă părere. Afară e altă piață, e altă percepție. Nu vom reuși niciodată să facem o cinematografie de masă, dar cinemaul nu s-a inventat doar ca amuzament. În timp, s-au creat principiile unei arte care a reflectat felul în care se gândește și se meditează asupra vieții. Încă există presă, există multă cinefilie afară, iar acei oameni au nevoie să știe că pe lumea aceasta există și nuclee dure de filme, de cineaști care nu au cedat presiunii economice, care nu fac doar operă de consum, ci încearcă să ducă această artă mai departe. Cred că pentru asta suntem stimați și apreciați. Însă a trecut vremea și cel mai complicat în artă este să te reinventezi. Nu știu ce va fi peste câțiva ani și dacă vom mai putea vorbi despre noul cinema românesc sau dacă nu va fi devenit o parte din mica noastră istorie culturală și atât.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral