Nae Caranfil: „Actorii au o patrie în sine: actoria”

Ștefania Ureche Publicat la: 14-07-2017

Este regizorul de la care se așteaptă cu mult interes orice producție cinematografică. De fiecare dată i-a surprins pe cinefili prin noutatea adusă cu fiecare film. Orice actor își dorește ca măcar o dată să prindă un rol în filmele realizate de el. La Serile Filmului Românesc, Nae Caranfil a venit cu două filme de referință: E pericoloso sporgersi și cea mai nouă producție, 6,9 pe scara Richter.

 

Presupun că meseria de scenarist implică mai multă responsabilitate decât meseria de actor. Ați fost vreodată nevoit să faceți vreun compromis din acest punct de vedere?

În general, concluzia la care am ajuns este că regia, ca profesie, indiferent că e vorba de teatru sau de film, este arta de a face compromisul cel mai mic, pentru că trebuie să faci compromisuri; știința de a alege între cele care te vor costa realmente sau cele care vor trece cât de cât ușor peste tine, aceasta este esența profesiei.

 

Ce anume v-a convins că regia vi se potrivește mai bine decât actoria?

Mi-e greu să răspund. A fost un moment în care am optat pentru regie, între copilărie și adolescență, pentru că mi s-a părut cea mai romantică meserie în sensul în care creezi un film și îl vezi în același timp ca spectator, ceea ce este total nerealist. N-am știut la vremea respectivă și, dacă aș fi știut, aș fi optat pentru o meserie mai puțin responsabilizatoare. N-am știut că regia este un travaliu minuțios, încordat, stresant, în care rezultatul final poate să fie încântător, dar parcursul nu este.

 

Ați acordat la un moment dat un interviu (agenției MEDIAFAX) în care spuneați că cinemaul românesc „nu mai creează mitologie”, așa cum făcea când erați dumneavoastră mai tânăr. Spre ce credeți că ne îndreptăm?

Cinematograful în general a încetat să mai creeze mitologie. Cinematograful românesc nu a creat niciodată mitologie. Pentru mine, mitologia cinematografului ține de acele legendare western-uri, filme franțuzești cu Jean Gabin, Louis de Funès, Humphrey Bogart în filme polițiste, dar și film noir, Charlie Chaplin.

 

Și atunci noi ce punct de reper avem când vorbim despre cinematografia românească?

Întrebați un albanez sau un spaniol ce e reprezentativ pentru cinematografia românească în afară de filmele de festival, care, în sfârșit, au început să fie răsunătoare, dar care nu creează mitologie. Ce se mai întâmplă acum, anumite francize, pe care eu nu le agreez foarte tare, de genul Războiul stelelor, blockbustere precum Misiune imposibilă, nu mi se par mitologie, ci sunt produse de consum. Nu știu cum să definesc mitologia cinematografică, acele imagini iconice care atrăgeau oamenii într-o lume a reveriei, a râsului, a spaimei, a emoției, a lacrimii, dar lucrurile acestea, după umila mea părere, au încetat să mai existe. Nu ne mai punem problema astăzi de ce cinematografia românească nu are mitologie; nu a avut niciodată și astăzi cu atât mai puțin poate să creeze una.

 

„Îmi place să cred că sunt un foarte bun spectator de film”

 

Ce credeți că așteaptă oamenii să vadă într-un film? Ce vă inspiră să alegeți un anumit subiect, și nu altul pentru filmele dumneavoastră?

Nu mă gândesc ce așteaptă oamenii să vadă, pentru, că dacă îi întrebi, ei vor ști întotdeauna să-ți răspundă ce ar vrea să vadă: „Aș vrea să fie ceva tare, așa, de râs dacă se poate, cu interpreți îndrăgiți, cu scene violente, dar, în același timp, cu multe chestii de dragoste și să fie tare, ca în viață, dar nu chiar ca în viață, pentru că m-am săturat să mă uit pe fereastră și să văd viața așa cum e”. Spectatorul nu știe ce vrea și, în general, nici nu trebuie să știe ce vrea. El trebuie să se nimerească, dacă îl poți atrage în sala de cinema, unde se difuzează filmul tău. Eu fac filme pentru un singur spectator, care sunt eu, cu voia dumneavoastră, ultimul de pe listă. Îmi place să cred că sunt un foarte bun spectator de film. Combin în mod fericit, procentual, cinefilul înrăit cu coafeza.

 

Care a fost modelul dumneavoastră în tot acest timp?

Au fost, succesiv, mai multe. Primul, copil fiind, probabil că a fost Disney, după care Charlie Chaplin, Fellini, Miloš Forman.

 

Povestiți-mi o întâmplare de pe platourile de filmare care vă aduce zâmbetul pe buze atunci când vă amintiți de ea.

La Restul e tăcere am avut probleme cu caii. Erau cai de film, de cascadorie, nu erau cai de tracțiune, deci nu știau să fie cuminți și să tragă la trăsură. Erau înhămați la trăsură, dar, știind foarte bine cinema, pentru că erau deja actori de film, de fiecare dată când auzeau comenzile care li se întipăriseră în ureche, „Atenție, liniște, se filmează!”, începeau să se smulgă și ieșeau din repere. Și atunci m-am gândit care ar fi soluția: una dintre soluții a fost să vorbim cu echipa și să înlocuim termenii aceștia cu Massachusetts, Albuquerque, Dallas, astfel încât să-i derutăm, să nu mai știe ce aud, dar am realizat rapid că simplul fapt că tonul era imperativ și de comandă făcea ca animalele să știe de fapt ce se întâmplă; problema nu era ce anume spui, ci cum sună ce spui, cât de tare ai spus și cu ce impact asupra aerului din jur. Atunci am revenit la terminologia clasică și am hotărât să spun aceleași comenzi, dar pe un ton foarte molcom, aproape leșinat, în așa fel încât ei să nu mai perceapă că e vorba de o comandă, ci poate e vorba de un sfat blajin adresat cuiva.

 

Ați lucrat și cu actori străini. Cum a fost această experiență?

Diversă. Actorul nu este francez, englez, german, italian sau român. Actorul este actor. Actorii au o patrie în sine: actoria. Sunt vulnerabili, au nevoie de încurajare, de ghidaj. Chiar și cei mai mari și mai experimentați dintre ei. Din punctul acesta de vedere, eu îi pot ajuta foarte mult, dar și ei mă pot ajuta foarte mult, venind, la rândul lor, foarte pregătiți și asta mi s-a întâmplat într-un mod extraordinar la Closer to the Moon, în care au jucat actori englezi în principal și o vedetă americană, Vera  Farmiga. Am avut bucuria să constat că, în fiecare zi de filmare, chiar și cei care nu aveau foarte multe de făcut veneau cu lecțiile făcute, cu textul învățat. Erau extrem de profesioniști, nu aveau altele pe cap, adică acest film era problema lor în acea etapă a vieții lor, nu mai aveau alte șapte spectacole de bifat sau o reclamă de făcut în altă parte sau lucruri de genul acesta. A fost o bucurie să lucrez cu ei și am descoperit noi tehnici de a lucra cu actorul prin intermediul lor, tocmai încercând să folosesc la maximum această disponibilitate.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral