Igor Cobileanski: „«Afacerea Est» a fost un proiect pentru care s-a căutat finanțare în jur de șapte ani”

Ancuța Ciocoiu Publicat la: 14-07-2017

Pentru întregul efort depus pentru a realiza comedia Afacerea Est, regizorul Igor Cobileanski a fost răsplătit la Serile Filmului Românesc cu aplauzele unei săli pline și cu hohote de râs. „Reacția cea mai frumoasă a fost cea a operatorului, care nu știa o boabă română. S-a amuzat teribil. Filmul s-a făcut zâmbind”, a mărturisit regizorul. Afacerea Est este singura peliculă românească selectată în competiția oficială a Tallin Black Nights Film Festival, unde a obținut două premii.

 

„Eu consider că fiecare dintre noi poate fi actor”, spuneați într-un interviu. Nu este greu să încercați de fiecare dată să găsiți fețe noi pentru filmele dumneavoastră?

A încerca să găsești fețe noi nu înseamnă să și găsești fețe noi. Sunt și eu curios să descopăr actori noi, potriviți rolurilor pe care le pregătesc în scenarii, dar nu neapărat ăsta este scopul. S-a întâmplat pur și simplu în două sau trei lucrări să fi apărut niște oameni care nu au mai avut proiecte cinematografice sau aveau doar experiență teatrală. Dar, din nou, acesta nu este un scop neapărat. Iar ce ține de actori, da, fiecare dintre noi face actorie mai mult sau mai puțin în situații absolut diferite, unii mai bine, alții mai prost. Tocmai de aceea există și actori profesioniști.

 

Este acesta un compliment? Că fiecare dintre noi este actor? Nu este mai degrabă ceva perfid?

Nu neapărat, actoria nu înseamnă prefăcătorie. Fiecare dintre noi poate fi actor pentru că experiență în a mima, în a interpreta avem de fapt fiecare, mai multă sau mai puțină. Pentru mine, ca regizor, important este să încerc să descopăr acel potențial al fiecăruia dintre colegii cu care lucrez pentru a-i face să se exprime fără sfială.

 

Ce vă inspiră cel mai mult când scrieți scenarii?

Sunt câteva lucruri care îmi par foarte importante. În primul rând, povestea; cât de profundă sau superficială este. Fiecare dintre noi încearcă să spună o poveste, un film este de fapt o poveste. Dacă este spusă superficial, nu merită să fie făcută. Partea a doua este cum spui această poveste, adică cum oferi formă unei scriituri pe care noi o numim scenariu. Dar în scenariul propriu-zis nu mă interesează neapărat originalitatea, ci mai degrabă cât de bine construit este, cât de profund este și cât de interesant ar fi pentru mine să îl văd.

 

„Faptul că am avut o experiență actoricească de fapt îmi oferă mie, ca regizor, posibilitatea să lucrez un pic altfel cu actorii”

 

Mai demult ați fost și actor. Vă ajută acest lucru în postura de regizor?

N-am mai făcut actorie de foarte mulți ani. Într-adevăr, în adolescență am cochetat cu actoria și am avut câteva roluri, unele dintre ele chiar importante, dar de la facultate încoace nu am mai avut nimic, de 25 de ani. Faptul că am avut o experiență actoricească de fapt îmi oferă mie posibilitatea să lucrez un pic altfel cu actorii decât o fac colegii mei de la regie, care nu au avut această experiență. Și asta probabil pentru că de foarte multe ori încerc să mimez sau să interpretez în locul lor cam cum aș fi vrut eu să facă ei. Iar actorii, pe lângă faptul că sunt ființe raționale, sunt și emoționale, evident, și atunci, așa cum te văd că faci, așa repetă și probabil intră mai ușor în pielea personajului în momentul în care începi să joci efectiv în fața lor.

 

Vă place mai mult să realizați scurtmetraje sau filme?

Lungmetrajul este ținta pe care și-o dorește fiecare regizor. Scurtmetrajul este, mai degrabă, posibilitatea de a spune ceva foarte scurt, c-o fi un banc sau c-o fi un gând, dar nu mai mult. Și uneori scurtmetrajele se fac și pentru a nu sta în zadar. Pentru că de fapt cuprind mult mai puțin timp de producere, mult mai puțini bani, deseori se fac pe prietenie, și atunci, decât să stai o lună și să nu faci nimic, spui „hai să facem un scurtmetraj cu toții”. Lungmetrajul nu îți poți permite să îl faci în felul acesta pentru că sunt eforturi financiare, tehnice și umane considerabile, e mult mai complicat.

 

În afară de aceste eforturi, mai sunt și alte diferențe între realizarea unui scurtmetraj și a unui film?

În primul rând, sunt riscuri diferite. Să spunem că nu ți-a ieșit un scurtmetraj. Asta e, mergi mai departe. Bani nu sunt atât de mulți pierduți. La un lungmetraj e puțin altfel. Doi: un lungmetraj îți mănâncă un an din viață. Îți ia foarte-foarte mult. Cu un lungmetraj te culci și te scoli cu el în gând un an sau un an și jumătate. Trecând peste toată insuficiența financiară, în momentul în care ai banii și începi să îl faci, e destul de greu.

 

Cu Afacerea Est a fost dificil?

N-a fost un proiect ușor. A fost un proiect pentru care s-a căutat finanțare în jur de șapte ani, după care a fost greu, pentru că nu eram acoperiți 100% cu banii și a trebuit să concentrăm producția, iar ceea ce se filmează în mod normal în 40 de zile noi am filmat în 20. Nu a fost ușor. A fost greu și pentru că a fost filmat în august, pe o caniculă greu de suportat pentru toți actorii și pentru echipă.

 

Ironia este unealta cea mai la îndemână pe care o aveți atunci când scrieți scenarii?

Uneori, da. Cred că am ocolit criticismul și am încercat să abordez, mai degrabă să redau un soi de caracter pe care îl avem cu toții, un fel de-a fi al moldoveanului. Am ocolit criticismul și nu am vrut să fiu cinic. E cumva în zona asta a hazului de necaz, dar eu mi-am îndrăgit și îmi îndrăgesc în continuare personajele. Nu îmi bat joc de ele. Dacă râd de ele, mă străduiesc să o fac astfel încât spectatorul să își dea seama că le iubesc. Personajele mele nu sunt neapărat proaste, ci mai degrabă naive. Și asta mă face cumva să fiu legat de ele, să nu arunc cu pietre în astfel de personaje, ci, din contră, să le tratez cu un soi de candoare, de căldură, așa încât, vorba aia, să te simți obligat să le învelești și să le iei acasă, nu să le dai afară.

 

Ce scenarii aveți acum în lucru?

Nu vă spun. Sunt câteva proiecte pe care încerc să le dezvolt, culmea, sunt mai multe decât îmi imaginam că ar trebui sau decât știu că are un regizor pe masa de lucru. Sunt cam cinci-șase proiecte pe care încerc să le dezvolt concomitent.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral