Modele europene în filosofia românească

George Bondor Publicat la: 14-07-2017

E cunoscut faptul că filosofia românească a fost permanent dependentă de anumite modele europene, care au fost preluate și asumate în diferite feluri, uneori în mod justificat, alteori cu totul întâmplător. Nu este doar cazul culturii române. Fenomenul e ușor de observat în tot sud-estul Europei.

În cazul filosofiei românești, pluralitatea modelelor de împrumut nu a stânjenit niciodată. Lucru firesc, am putea crede, gândindu-ne că situația ține de normalitatea oricărei culturi mici. Ceea ce frapează însă aici nu e doar coexistența unor modele ireconciliabile în aceeași perioadă de timp, ci, adesea, chiar buna lor împăcare în opera aceluiași autor. Din acest motiv, filosofia românească apare de la bun început, oricărui observator atent, ca una sincretică, mediatoare între opțiuni teoretice care, în alte condiții, ar fi imposibil să fie aduse laolaltă.

În filosofia românească din secolul XX au fost active mai multe modele europene. Acestea au fost puse la lucru în scrieri cu caracter filosofic, dar au fost, totodată, întrupate de anumite personalități. În unele cazuri, tocmai din cauza epocii marcate de mari traume istorice și de prezența unor ideologii extreme, modelele amintite se întrepătrund, într-un mod extrem de intim, cu situația factice a filosofilor, cu viețile lor. Istoria lor personală și contextul social-politic în care au trăit nu pot fi nicidecum trecute cu vederea.

Există câteva modele europene pe care filosofii români le-au adoptat cu predilecție. 1. Mai întâi, aș aminti un model raționalist, întruchipat de Vasile Conta în secolul al XIX-lea, de Constantin Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Ion Petrovici, Mircea Florian, Anton Dumitriu, Petre Botezatu și alții în secolul XX. Modelul raționalist este identificabil, în scrierile filosofilor români, cu paradigma modernă Descartes-Leibniz-Kant. Lucrările lor filosofice se caracterizează prin prevalența regimului conceptual, înlănțuirea logică a ideilor, analiza riguroasă și argumentată. Sunt autori care adoptă cu ușurință teoriile științifice ale vremii, pe care le folosesc din plin în scrierile lor. Au înclinație către problemele tehnice ale filosofiei generale: tema categoriilor, cauzalitatea, legitatea naturii, structura realului, problema cunoașterii etc. 2. Aș identifica, apoi, un model filosofic derivat din romantismul german, caracterizat la nivelul ideilor filosofice printr-o asumare a presupoziției întregului. Această temă a favorizat, din punct de vedere sociologic, tezele organicismului. În cadrul modelului romantic este suspectat în special discursul filosofic al modernității iluministe, cea care se dorea unica moștenitoare a raționalismului secolelor anterioare. Întâlnim un asemenea demers la Constantin Noica, mai ales în critica pe care o face modernității raționaliste, cu „ethosul neutralității” care o caracterizează. 3. Al treilea model este cel existențialist, pentru care exercițiul filosofic trebuie să fie strict personal, legând gândirea de viață, și nu de abstracțiile rațiunii. Explorarea trăirilor omenești și ridicarea lor la statutul de date prealabile ale cunoașterii, de posibilități ale omului prin care acesta accede la existența ca atare, reprezintă o constantă pentru analizele mai multor filosofi români: Nae Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Nicolae Steinhardt și alții. 4. Ar mai fi, în sfârșit, un model marxist. Autorii care se integrează acestei orientări sunt destul de eterogeni. Unii dintre ei devin marxiști din interes, din oportunism ori din frică. Ei folosesc mai degrabă un limbaj decât o idee și un mod de lucru. Plătesc tribut doar regimului, nu filosofiei marxiste ca atare, pe care nici nu ajung s-o cunoască prea bine. Este cazul unui C.I. Gulian, de pildă, care prefațează o mulțime de traduceri ale unor texte ale filosofiei europene, apărute la noi în anii ’50 și ’60, cu vigilență revoluționară, prescriind unor generații de cititori cum anume este „corect” să fie înțelese acele texte, care sunt „derapajele” ori „pericolele” lor. Au existat și câțiva autori care, în filosofia generală, în logică, filosofia științei ori în epistemologie, au asumat efectiv tezele marxiste, metoda dialectică, cea a „transformării acumulărilor cantitative în creșteri calitative” sau „negarea negației” (Athanase Joja, Henri Wald, Pavel Apostol etc.).

În linii mari, filosofia românească a oscilat între două extreme: imitația, pe de o parte, și obsesia specificului cultural național, pe de alta, cea din urmă luând forma adversității de principiu, a reacției deseori brutale față de gândirea occidentală, chiar și atunci când de acolo erau de fapt împrumutate aproape toate ideile filosofice importante. Însă racordarea veritabilă a filosofiei românești la circuitul occidental încă nu s-a produs în totalitate. Și nici nu cred că trebuie să devină un scop în sine, urmărit cu orice preț. 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral