Despre întruparea unei idei

Adrian Muraru Publicat la: 14-07-2017

A discuta despre ideea europeană în filosofia românească presupune o remarcabilă acuitate a privirii. Altfel, exercițiul este steril, căci fără această privire este imposibil să dai seamă de ceea ce se află dincolo de diafan. În lipsa acestui exercițiu al privirii acute, le rămâne tuturor, ca acțiune posibilă, să observe cum se întrupează această idee europeană în filosofia autohtonă.

În polimorfismul acestei întrupări, care poartă de la instituții la practici culturale, de la Antichitate la vremurile mai noi, de la comunitate la individ, totul este de observat. A observa însă totul este o sarcină imposibilă: rămâne să decidem ce este de observat. Iar ajutorul vine chiar de la cuvintele amintite la începutul textului: trei dintre cei patru termeni care alcătuiesc sintagmele „ideea europeană” și „filosofia românească” trimit, prin originea lor, la fenomenul elin. Și cum acesta este constitutiv culturii occidentale, alegerea devine parcă mai facilă: despre întruparea, prin traducere, a clasicilor filosofiei grecești merită discutat atunci când avem de dat seama de ideea europeană în filosofia românească.

Platon și Aristotel au fost prezenți încă din Evul Mediu pe teritoriul de astăzi al României: dovadă manuscrisele grecești ce le cuprind opera în bibliotecile autohtone, prelegerile de filosofie susținute la Iași sau București. Dar acestea sunt produse ale unei culturi grecești și destinate – foarte probabil – exclusiv elinofonilor. Interesează mai curând modul în care aceste texte fondatoare au fost traduse în limba română și apoi difuzate prin tipărire. Cataloagele bibliotecilor academice și universitare (chiar dacă sunt marcate de elipse) ne ajută să ne facem o imagine despre modul în care cei doi autori au pătruns în cultura noastră.

Analiza cantitativă pare a-l avantaja pe Aristotel: cele 46 de volume (inclusiv reeditările) se opun celor 35 de volume Platon (la fel, reeditări incluse). Avantajul numeric este observabil și în modul în care se distribuie cronologic aceste traduceri: în perioada 1900-1950 avem 5 volume Platon și 4 volume Aristotel, în perioada 1951-2000 avem 17 volume Platon și 27 de volume Aristotel, iar în intervalul 2001-2016 avem 13 volume Platon și 16 volume Aristotel.

Trebuie observat însă că distribuția cronologică a traducerilor, dacă excludem reeditările, este diferită. În fapt, din 1900 până în 1990, nu există reeditări (cu o excepție, Poetica aristotelică, cu o primă ediție în 1940 și o a doua în 1965). După 1990, traducerile noi din Platon și Aristotel sunt rare: avem 10 traduceri Aristotel (dintre care doar 4 la texte aristotelice care nu fuseseră tălmăcite până atunci în limba română), iar pentru Platon avem un singur volum (este însă adevărat că celelalte titluri ale lui Platon fuseseră deja traduse). Merită observat că multe dintre reeditări au o situație incertă din punct de vedere legal; aparent, procedurile de cedare a drepturilor, pentru traducerile care nu se află în domeniul public, nu au fost parcurse.

Cumva îngrijorător este că nu există încă, în cultura noastră, traducere integrală, într-o serie, nici pentru Platon, nici pentru Aristotel (cu avantajele subînțelese: de la unitatea terminologică până la stilistica asumată). La fel, nu avem traducător unic al unei serii Platon în cultura noastră (așa cum există încă de la jumătatea veacului al nouăsprezecelea pentru spațiul germanofon ori pentru cel de limbă franceză). Edițiile bilingve, obișnuite în alte spații culturale, din cei doi clasici sunt rare. Aceasta aduce cu sine dezavantajul de a nu putea urmări în paralel textul original, iar cum edițiile de referință se schimbă periodic, lipsa textului original aduce dificultatea suplimentară de a nu putea relaționa facil traducerea cu ediția (critică) Platon/Aristotel utilizată în tălmăcire. Inutil de spus, nici o ediție critică a textului original nu a fost realizată în cultura noastră: deși pare excentrică temei acestui text, de vreme ce întreprinderea nu este una traductologică, această lipsă confirmă suplimentar evaluarea numerică de mai sus.

Problema, generic, este că întruparea ideii grecești în limba română, atât cât poate fi ea observată citindu-l pe Platon ori pe Aristotel, pare a se petrece lent, parțial, cu o evidentă lipsă de plan. Toate traducerile sunt rod al pasiunii individuale; nici un proiect confederat, sistematic de traducere integrală, care să supraviețuiască inițiatorilor nu este asumat. Seriile, atâtea câte sunt, se sting odată cu inițiatorii lor. Soluția ar putea fi instituționalizarea proiectelor de traducere din clasici, care ar da posibilitatea profesionalizării în domeniu; un institut funcțional dedicat acestui scop, traducerilor clasice din filosofie în limba română, ne-ar putea arăta așa cum ne dorim să fim, întrupând ideea europeană în filosofia românească.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral