Unde sunt ei acum? – Nicăieri și pretutindeni

Valeriu Gherghel Publicat la: 14-07-2017

Un vechi topos literar încadrat de obicei în discursuri satirice de tipul celor cunoscute sub numele contemptus mundi este „ubi sunt”. De obicei, acest motiv este comentat alături de altele tot cu denominațiuni latinești: fortuna labilis, memento mori, carpe diem etc.

Terminologia este medievală, dar motivul e biblic. Este atestat, de exemplu, în Cartea lui Baruch (3: 16-19): „Unde sunt căpeteniile neamurilor și cei ce stăpânesc fiarele pământului? Cei ce cu păsările cerului se joacă și strâng argint și aur, în care nădăjduiesc oamenii și a căror avere era fără sfârșit? Cei ce lucrau argintul și se străduiau ca lucrările lor să fie neîntrecute? S-au stins și în locuința morților coborând, alții s-au sculat în locul lor”.

Îl găsim și în alte locuri din Biblie. În Eclesiastul sau Sirah.

Pentru a-i stabili „originea” (ceea ce este o iluzie), unii cercetători trimit la Metamorfozele lui Ovidiu (12: 615-619).

Răsfoind cugetările împăratului Marcus Aurelius (121-180), Către mine însumi, putem citi următorul pasaj: „Dacă reflectezi asupra lui Satyrion, închipuie-ți un socratic...; și privindu-te, imaginează-ți unul dintre împărați... Apoi pune-ți întrebarea: Unde sunt ei acum? – Nicăieri și pretutindeni. Astfel făcând, nu vei mai vedea în lucrurile omenești decât fum și nimicnicie...” (X: 31).

„Ubi sunt” apare în Antichitatea târzie în De consolatione philosophiae a lui Boethius sub forma: „Ubi nunc fidelis ossa Fabricii manent?” – Unde odihnesc oasele (rămășițele) loialului Fabricius?

Din Baruch, Sirah și Eclesiastul, motivul migrează la scriitorii creștini: îl întâlnim la Efrem Sirul, la Chiril al Alexandriei, la Ioan Gura-de-Aur etc. Mulți teologi medievali brodează pe marginea lui. Îl recunoaștem de îndată în poeme latine și englezești din secolul al XIII-lea. Inclusiv în cântecul De breuitate vitae (Gaudeamus igitur). Un poem satiric intitulat De contemptu mundi a scris și Bernard de Morlaix. Din acest poem a citat un vers în Numele trandafirului Umberto Eco. Motivul apare în poemul lui François Villon (c. 1431-1464), Ballade des dames du temps jadis. Versetul Mais où sont les neiges d’antan, „Dar unde sunt zăpezile de altădată!” (care este, la Villon, o exclamație dezamăgită și nu o întrebare) va fi rescris de autori moderni și contemporani (inclusiv, la noi, de Odobescu).

La sfârșitul Renașterii, Shakespeare îl pune pe Hamlet să zică pe când ține craniul lui Yorick în mână (Hamlet, 5: 1): „Vai, sărmanul Yorick! L-am cunoscut, Horaţio; era o tolbă nesecată de glume; avea o fantezie deosebit de bogată. M-a purtat în cârcă de mii de ori; şi acum cât de scârbos îmi apare în închipuire! Mi se întoarce stomacul pe dos. Aici atârnau buzele pe care le-am sărutat de nu ştiu câte ori. Ei, unde îţi sunt acum zeflemelile? Cântecele? Ghiduşiile care făceau să se cutremure mesele de hohote? Nu mai ai nici una la îndemână, ca să-ţi râzi de propriul tău rânjet? Ţi-a căzut falca de tot? Să mai pofteşti şi acum în iatacul doamnei şi să-i spui că dacă se sulemeneşte de un deget grosime, aceasta e înfăţişarea pe care o s-o capete până la urmă; şi, vezi, s-o faci să râdă” (Hamlet, 5: 1).

Ubi sunt prilejuiește de cele mai multe ori o meditație cu privire la fragilitatea vieții și la zădărnicia oricărei agitații omenești. Autorii propun comparații între gloria trecută a mărimilor și starea lor prezentă. Faima nu durează decât o clipă. Puterea, la fel. Frumusețea femeii (ori a bărbatului) este la fel de amenințată și fugară. Numai moartea triumfă. Găsim în această meditație și un accent cinic. Alteori, în literatura sapiențială, axată pe motivul disputei dintre suflet și trup sau dintre înțelept și lume (ca la Dimitrie Cantemir în Divanul...), rațiunea (sau sufletul, sau înțeleptul) întreabă unde se află gloriile și frumusețile de odinioară, iar opozantul laudă plăcerile vieții curente. Lumea îl îndeamnă pe cititor să urmeze preceptul Carpe diem.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral