​Lucian Blaga după 1946. Între autocenzură și un alt discurs

Ștefan Afloroaei Publicat la: 14-07-2017

A devenit într-adevăr Lucian Blaga un caz în istoria postbelică de la noi? Vorbind deschis, el a fost transformat într-un caz de către cei care, după 1946, au reprezentat instituțiile noii puteri și au socotit că vorbesc în numele acestora. Așadar, a devenit un caz pentru cei care i-au interzis să mai predea la Universitatea din Cluj, începând cu 1948, hotărând apoi indexarea scrierilor sale (interzise în bibliografii, compendii și manuale), cenzurarea a ceea ce ar fi încercat să publice și supravegherea lui cu atenție.

Toate acestea l-au afectat atât ca om, cât și ca scriitor sau filosof. Unele efecte sunt sesizabile în modul său de a scrie, în alegerea unor întrebări și probleme. O face însă la distanță de vulgata oficială și de exercițiul tot mai extins al servituții voluntare. Am putea vorbi, desigur, despre un gen de autocenzură, cel puțin sub aspect tematic, însă ar trebui să avem în vedere înțelesul pe care Blaga însuși îl acordă expresiei. Nu dă curs unor constrângeri exterioare, nici unei forme de „adaptare” ideologică. Noul discurs pe care îl practică răspunde, cred, unor schimbări culturale mai largi în plan european și unui mod mai exigent de comunicare.

Știm că după 1946, Blaga elaborează câteva lucrări de filosofie: Despre conștiința filosofică, un curs litografiat în 1947; Aspecte antropologice, curs litografiat în 1948; Ființa istorică, studiu scris între 1943 și 1959, publicat postum; Gândirea românească din Transilvania în secolul al XVIII-lea, studiu încheiat în 1950, publicat postum; Experimentul și spiritul matematic, studiu scris între 1949 și 1953, publicat postum; Isvoade, volum de eseuri, conferințe și articole, unele datând de până în 1947, publicate postum. Reușește să publice doar ceea ce traduce (Faust de Goethe, 1955; Nathan Înțeleptul de Lessing, 1956; Lessing, Opere, 2 vol., 1958; Din lirica universală, 1957), alături de care câteva articole și poezii. În afară de cele două cursuri litografiate până la excluderea sa din Universitate, nu publică nici un volum de filosofie.

Ce am putea constata cu privire la aceste studii filosofice? Revine în atenție problematica pe care o inspiră unele științe: biologie, matematică, istorie, antropologie. Limbajul este mai auster, mizând mult pe sensul tehnic al unor noțiuni. Stilul diferă în bună măsură de cel propriu scrierilor precedente: simplu, cu fraze scurte și referințe precise, de regulă fără imagini literare și sensuri figurate. Studiul Aspecte antropologice, de pildă, face loc unor teme proprii mai ales științelor vieții. Blaga va considera că situarea antropogenezei în perspectivă evoluționistă trebuie luată ca un bun câștigat al științei. În ultimul capitol al lucrării („Arhetipuri și factori stilistici”) revine la importanța decisivă a factorilor stilistici în antropogeneză și discută despre natura culturală a ființei umane. De altfel, în Ființa istorică, va relua ideea importanței factorilor stilistici în creația umană și în ceea ce privește istoricitatea omului. În același timp, se deschide unor teme care, după război, se impun în literatura europeană: dialectica modernă, marxismul și ideea de legitate în istorie. Însă Blaga le abordează într-o manieră distinctă de cea care ne este cunoscută prin ideologia oficială a vremii. De pildă, marxismul e privit ca un fenomen propriu secolului al XIX-lea, avându-și explicația în pozitivismul extins al acestui secol, cu atitudinea lui „naturalistă” și cu obsesia ideii de legitate istorică și control al vieții sociale. Un asemenea fenomen ascunde o gnoză seculară: ideea „științei totale” și pretenția „profetizării depline” în istorie. Explicația lui Blaga se întâlnește, în chip neașteptat, cu cea a lui Eric Voegelin (Știință, politică și gnoză, 1959) sau cu cea a lui Ernst Topitsch (Filosofia socială între ideologie și știință, 1961).

Aș remarca, prin urmare, maniera cu adevărat onestă în care Blaga revine la o anumită problematică filosofică, într-un discurs distinct de această dată. Este vorba în continuare, în cazul său, de o atitudine intelectuală în același timp exigentă și demnă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral