​Carnea din shaorma

Ioan Șerbu Publicat la: 14-07-2017

Întrebare: de ce-aș încerca, așa cum propune recent lansata colecție de articole Peisaj după isterie (Humanitas, 2017), să-l găsesc pe Cărtărescu și-n altă parte decât în literatură? Răspuns: să zicem că, așa cum ai datoria, ca scriitor, să nu fii robul unei singure formule și să nu te retragi nici în turnul tău beletristic, am și eu, cititorul, obligația să-l iau pe autor integral, literar, dar și publicistic. Și asta mai ales dacă sistemul de promovare duduie în spate.

OK, doar că se insinuează o relație love & hate cu acest sistem: pe de o parte, îți dorești ca mașinăria să funcționeze și-n cazul altora așa cum funcționează la Mircea Cărtărescu, și nu doar în beneficiul scriitorilor, ci și pentru educarea publicului: învață-l pe om și construiește-i și nevoia de lectură, nu te uita doar la Z-ul contabil în timp ce deplângi cu celălalt ochi puținătatea cititorilor din România. Pe de altă parte, poți crede că, orice scrie Mircea Cărtărescu, pe bucăți de hârtie sau pe interminabilele lui caiete, pe șervețele sau pe laptop, de la simple notații la fraze infinite și infinit de încârligate, de la idei fulgerătoare la liste de cumpărături sau la rețete de găluște cu prune, poți deci crede că totul e luat cu voluptate de editorul care, precum stă pescarul pe mal, așteaptă la ușa scriitorului și, imediat ce prinde un text (fie că-i o ditamai știuca, fie doar o fâță), se și grăbește să-l pună între coperți. Merită amintit, oricum, că o altă colecție de articole ale aceluiași M.C. s-a constituit într-o carte și a devenit bestseller în 2004.

Despre articolele cărtăresciene pe teme politice (prima parte a cărții) s-a spus că sunt simpliste, naive, idealiste. Sunt, dar Cărtărescu nu e istoric-politolog, cum e, printre altele, un Sorin Alexandrescu. Și, apropo de bunele și relele oricărui scriitor, nu găsesc în naivitate un principal cusur al textelor. Nu văd un cusur nici în susținerea grăbită, emoțională a unei partide politice sau a unei variante prezidențiale eroice, nici în condamnarea tarelor comunistoido-valahe. Sunt, până la urmă, prea specifice nouă aceste reflexe, sechele, realități, toți am trecut pe-acolo. Mai degrabă văd un deranj la aceste articole politice în renunțarea la stilul consacrat, aglomerat-decorativ-strălucitor, și neînlocuirea lui cu nimic. Fără numele de pe copertă, pare că această primă parte (care dă și titlul cărții) e scrisă de Tudor Chirilă. Aceeași primă parte mai are o problemă, poate și mai mare, care îi aparține, cred eu, editorului. O problemă împărțită-n două. Prima: nu e precizat locul publicării: chiar toate au fost în Evenimentul Zilei? Are legătură conținutul articolului cu orientarea ziarului? Întreabă cineva care urmărește romanele cărtăresciene, nu publicistica săptămânală. Or, dacă strângi respectivele articole și le livrezi într-o carte de sine stătătoare, ar fi util să așezi lucrurile corect, complet în context. Și tot de context ține cealaltă fațetă a problemei: nu e precizat anul publicării, o chestiune extrem de derutantă, fiind vorba despre intervalul 2007-2017, în care, Doamne, câte nu s-au întâmplat! Căci, oricât de generală ar fi acoperirea multora dintre texte, când e vorba despre atitudini exprimate în și față de un context politic dinamic și aiuritor precum cel românesc, chiar am nevoie să pot pune acele atitudini în conjuncturile reale. De fapt, lipsa anului publicării duce la tendința de a așeza articolele într-o logică cronologică, nereală, din moment ce se-ncepe cu un articol din 2017, logică din care nu mai înțelegi nimic – pe cine, de ce, când critică –, rămânându-ți doar să te bucuri de stil, care, după cum spuneam, nu există. Iau, spre comparație, Cronicile unei societăți lichide de Umberto Eco, unde am o introducere cu explicații utile, ani ș.a.m.d.

Părțile a II-a și a IV-a ale cărții, adică „Un popor de Ciorani” și „Zeul sufocării”, reprezintă, asemenea primei părți, dar fără accente politice, o serie de panseuri despre evenimente cotidiene, despre Europa, scurte meditații horum-harum în variante ușoare, pliate poate pe tematica, interesul și nevoile de lectură ale publicului respectivului (respectivelor) ziar(e).

Varianta cunoscută a lui Mircea Cărtărescu e închegată însă în partea a III-a, „Scrisori către Luisa”, și în ultima, a V-a, „Lapis Lazuli”. Cărtărescu ne permite în ambele să ne scufundăm, în sfârșit, în inextricabilele lui canale neuronal-vizionare, să plutim de-a lungul unor fraze câteodată mai lungi de o pagină, peste costisitoarele, dar cunoscutele arabescuri textuale și să acoperim, cam cum face iedera cu fațada unei case, terenul realo-imaginar pe care scriitorul îl derulează. O călătorie în Toscana devine mirajul unui oraș dintre cele suprarealiste ale lui Calvino (scrisoarea a IV-a către Luisa), coborârea în ruinele Bucureștiului înseamnă intrarea în aceeași adâncă rabbit hole („Ruine”), improvizațiile și inventivitatea mamei din bucătărie bat lejer orice kitchen show și orice chef („Mere fierte, scoici prăjite”).

În fine, până la urmă, îi dau dreptate (și apă la moară) tot vicleanului editor: între a citi și a nu citi tot ce scrie Mircea Cărtărescu, răspunsul este a citi. Că și la shaorma, uneori, până să ajungi la carne, trebuie să mănânci o grămadă de pită.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral