​Lumea lui Gigel

Andrei C. Șerban Publicat la: 14-07-2017

Nu m-am considerat niciodată o persoană cu „vână” politică. La fel de bine, nu pot pretinde că am o decentă viziune de ansamblu a tuturor jocurilor din culisele puterii pentru a putea țese lungi sloganuri împotriva unei hidre politice mai mult sau mai puțin identificabile. Și asta din pură incompatibilitate cu această sferă culturală, la absolut toate nivelele sale.

Faptul că tăceam ori că făceam discret un pas în spate în momentul când tema de discuție a grupului în care mă nimeream căpăta inflexiuni stridente, încărcate de remarci acide împotriva sistemului, mi-a creat, în schimb, o aură de handicapat social. „Cum așa? Nu te pricepi la politică? Nu-ți place să polemizezi? Nici măcar o înjurătură mică? Așa ceva e de neacceptat.” Din păcate, m-am confruntat cu situații în care am fost catalogat chiar un simpatizant al sistemului, tocmai prin alegerea mea de a-mi recunoaște limitele (fie ele strict discursive) privitoare la mecanismele infamului joc politic. „Dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră”, mai pe șleau. Vă sună cunoscut? Mai precis, ce e inacceptabil în ochii maselor este faptul că nu poți avea o părere despre absolut orice. Dacă taci (din pudoare, de pildă), atunci ești ignorant, sfidător, limitat, handicapat social…

Nu te poți numi un om „cult” dacă nu ai și o părere politică pe care s-o declami tare și răspicat, nu-i așa? De fapt, aș spune eu, nu e vorba despre a fi sau nu un om „cult”, ci doar despre a fi sau nu un om al momentului. Politicul a avut dintotdeauna avantajul imediatității, devenind, cu timpul, o parte integrantă a discursului de zi cu zi. Toți prietenii, după ce savurează un meci de fotbal (în postura de spectatori sau de jucători), nu se pot bucura pe deplin de o seară reușită fără câteva înțepături la adresa sistemului. Că e la modă, s-ar părea! Oricum, nu degeaba România a cam devenit o țară populată de oameni-orchestră. Neaoșul nostru Gigel nu numai că s-a născut poet, el se pricepe și să schimbe o instalație, să zugrăvească și să pună faianță, să recomande medicamente, să comenteze ca un profesionist tacticile de joc ale boxerilor, să facă poze, să pregătească un grătar, să repare mașina; în plus, este și critic muzical și vestimentar, aplaudă dacă și ceilalți o fac, laudă extaziat orice și oricând, în măsura în care și alții o fac, confundă timiditatea cu prostia și discreția cu aroganța; mai nou, se pricepe și la parenting, știe să-și facă propriul blog și, bineînțeles, să scrie despre orice; știe mai bine chiar și decât psihologii și profesorii de specialitate despre cum ar trebui să se predea lecția copilului său, la fel de bine cum știe când să arunce cu noroi în adevărurile personale ale celui care pune la îndoială „principiile morale sănătoase”. În același mod, bunul nostru Gigel știe când să fie „ortodox” și când nu, pupă icoanele cu „uimire și cutremur” în priviri și e tolerant doar atunci când nu-i pasă.

Stimate domnule Cărtărescu, este pentru prima oară când trebuie să scriu despre textele unui alt Cărtărescu, pe care îl descopăr în postura de publicist. Este pentru prima dată când parcurg cu aproape aceeași pasiune cu care am recitit Nostalgia niște pagini de gazetărie de o autenticitate atât de tranșantă, încât m-am simțit mic. Peisajul dumneavoastră după isterie m-a întristat, confirmându-mi tarele unei lumi pe care doar intuiam că o cunosc și pe care deseori mă tem să o mai iubesc, în aceeași măsură în care m-a fascinat încrederea cu care ne vorbiți despre frumusețea epifanică a artei și a solidarității sociale în numele unei justiții binemeritate. Mă doare când mă recunosc în scenariile acestei Românii demonizate, mă doare când văd idealurile unui tânăr cum sunt spulberate de ipocrizia unui sistem, de nonvalorile devenite totemuri ale popularității, de marginalizarea mediei de înaltă calitate, de cărțile și de filmele proaste devenite embleme ale generațiilor cu care mă învecinez. M-a întristat să redescopăr în paginile dumneavoastră, descrisă cu o precizie incomodă, lumea stridentă și furibundă a lui Gigel, cu care nu prea poți lupta decât răspunzând printr-o stridență și mai mare.

Stimate domnule Cărtărescu, mi-e greu să scriu despre cartea dumneavoastră, așa cum mi-e greu să mă identific cu o Românie agresivă și ignorantă, care, deși are forța de a-și redefini propriul destin, ajunge deseori să se complacă într-o inerție fatalistă specifică.

Nu am fost niciodată un amator de polemici politice. Dar, în măsura în care Peisaj după isterie nu este doar confesiunea minunatului scriitor Mircea Cărtărescu, ci și suspinul unei Românii întregi, care-și deplânge degradarea galopantă, mărturisesc faptul că văd în paginile dumneavoastră cel mai frumos și mai onest manifest al acestui popor, în lupta sa pentru o țară care fie va fi justițiară, fie nu va mai fi deloc.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral