Poeme

Simina Maria Sima Publicat la: 14-07-2017

promite-mi

pe celălalt mal al tău, se fumează de ieri numai batoane arzânde

din vorbele mele răsucite sub cer,

pe celălalt mal al tău, mircea îmi cade din brațe și se târăște frenetic

spre un alt eu, care pufăie liniștit dintr-un trabuc și cântă la mandolină.

 

mi s-a promis că de astăzi mă lasă să cad din nou,

mă lasă să mă mut mai sus de etajul 3,

mă lasă să-mi leg o sfoară de lustră

și să mă uit cum pendulează între mâine și tine.

 

 

lolita

Lumea se asfixiază în jurul meu de parcă ar fi un pește scos din apă de ce să mă uit la ea de ce să-mi încarc sufletul cu imaginea unei muribunde

Care dincolo de toate dincolo de cât de subțiri sunt oasele ei ieșite prin piele are buze ca două fire de ață mânjite cu ruj

Are obrajii supți închis la gât poartă un ștreang de oameni tăcuți care acceptă totul fără să crâcnească

Sprâncenele arcuite în sus au culoarea sângelui scurs din rana de sub sâni

Lumea are miliarde de mâini și de picioare are o îndemânare și un echilibru de invidiat se înclină mereu dar niciodată nu cade

Degetele ei cântă la un pian imaginar cu niște clape roșii și verzi timpul a trecut peste ele s-au mai închis

Pian de marmură de lemn de piatră de frunze de praf și de stele era un timp când pianul era nou și lumea era nouă muzica ei era limpede

Pe clape s-au așezat pervers picuri de ploaie degetele lumii n-au cum să le evite și le ating se întind lasciv pe pielea lumii era un timp când nimic nu era prea puțin când nimic nu era prea mult

Lolita doarme peste clape sunetul s-a pierdut de mult clapele se bucură sub presiunea corpului său care miroase a flori

Vălul cu care trupul ei e acoperit cade moale peste pian până și moartea se uită la ea ar lua-o dar nu îndrăznește să o atingă

Lumea atât de gălăgioasă până atunci tace acum cu miliarde de ochi ațintiți asupra imaginii înfiorătoare

Lolita doarme pe pian și moartea o privește cu pumnalul deasupra pieptului ei inima îmbătrânită a morții și-a accelerat bătăile

Inima morții făcută din stele stinse din alge putrezite din șine de cale ferată pe care înaintează trenuri ciocnindu-se mereu scrâșnind din roți

Lumea începe să se miște mâinile și picioarele nu mai sunt în sincron moartea începe să coboare sub patul Lolitei

 

aer și praf

nu mai respiră nimic prin pieptul meu deschis ca să vadă

toți că n-a rămas

decât o inimă plină de praf și moloz

care a intrat în reconstrucție anul trecut;

mă întreb și acum de ce naiba am plecat eu

când puteam să fi scăpat de mine.

 

 

***

îmi prind mâinile între ele,

nu mai există dubiu că spațiul s-a comprimat

între palmele astea.

 

 

***

sunt o lolită fără spate, în fața mea se întinde un buchet de flori

smulse de mâna unuia care nu vreau să mă oblige să închid stelele

în cușca asta de lemn de pe malul lui stâng;

folosesc în exces puncte de suspensie

pe care le leg de farul care îmi luminează pielea

atât de tare încât mă transform în apă și-n nisip;

cad atât de tare pe fundul cerului că toate visele mele

sunt trimise mai departe de marginile mele,

mai departe de tot ce însemn eu pentru mine,

bucăți de tavan cad,

îmi construiesc spatele ca să exist măcar puțin

înainte să mă lovească crocus vernus direct în față.

 

 

***

aveam stele între degete când cădeam sub cer,

s-au spart toate la ceva timp după ce am intrat în atmosferă;

speram ca măcar eu

să le mai văd

întregi,

dar atunci s-a desprins ceva înăuntrul meu

care mi-a făcut întrebările să se lovească

de pereții exteriori,

n-am mai iubit niciodată.

 

 

***

în cafeneaua de la colțul străzii,

unde nu intră pic de soare,

miroase a camfor, nu e bine că azi

m-am dus să-mi beau acolo sufletul

din sticle îmbâcsite.

orice cuvânt se sparge-n două,

orice vocală sună spart;

din nou mă-ndrept spre cafenea.

 

 

***

țin cerul pe umeri ca atlas odată pământul,

mă contopesc în fiecare secundă tot mai mult

cu durerea și plânsul.

îmi cade greu pana din aripa stângă

când mușc din cer.

pe la două o să cobor și mai mult

pe la trei o să fiu una cu pământul.

cerul o să dispară pe la patru

între bucățile mele de absurd.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral