Poeme

Cristina Ösz Publicat la: 14-07-2017

1. imaginează-ți locul de joacă. nisipul.

găletușa cu bețe. piciorușele tale. ce zici.

 

nesiguranța vine cu ace mici

țin la piept

palmele curate

îmi livrează 400 de mg

 

câteva șoapte cunoscute

iar amintirea

nu va dura mai mult decât

mișcarea unei molii între degete

 

 

2. imaginează-ți jucăria preferată. cea care 

te acceptă exact așa cum ești. o expresie

într-o fotografie. un nume. cum se mișcă.

 

tot ce mai știu despre neputință

e visul rămas ca un nod în gât

 

poate nu ți-ai dat seama

dar astăzi până și ce-i mort

miroase puțin a gumă orbit

 

 

3. imaginează-ți pastiluțele pisate sub fața

de masă. lingurița de plastic. amestecul

cu zahăr. vrei apă.

 

încă una

mi-ai spus

dacă deschizi gura

îți vei deschide inima

 

 

4. imaginează-ți grădina. cum îți faci loc cu

mâinile în iarbă. cerul e al tău. îți e somn.

 

am un loc în care mă pun în cap

și privesc

merg până acolo unde pot risca

utilitatea unei liniuțe

al meu plus al tău

doar niște conexiuni pasagere

 

 

5. imaginează-ți cum este înăuntru. capul tău așezat

confortabil. amprenta albă. viteza. ești încă aici.

 

norii și câteva tablete de oxy

norii și câteva trepte

ai grijă

asta e tot ce-ți pot arăta

în timp ce mă apăr

 

 

***

am certitudinea neajunsurilor

care se rezolvă în halucinație

 

îți amintești bărbatul care alerga

gol prin tren repetând

dați-mi dați-mi dați-mi dați-mi

 

apărarea împotriva ratării

alienarea ca un cuib părăsit

în care aștept

și visez același vis

un cub ieșind din alt cub

și tot așa

 

încerc să fac o gaură în perete

cu o agrafă

 

 

***

am refăcut traseul tău

am descoperit delicatețea

instrumentelor mici

care rănesc

 

am scurtat drumul

 

acum luminițele pâlpâie

chiar dacă nu mă mișc

luminițele în safe mode

și lumea privită după

 

 

defenestrare

spuneai că singura limită

a autodistrugerii

e imaginația

 

uite o fereastră

 

sateliții mei au loc după

perdeluțe de fum

acolo pot să pudrez planetele

se face frig

și mă întreb ce-am ratat

 

 

surf în portugalia

tot albul se rezumă

la porto

acolo am un prieten

muzician

îmi înfundă urechile

cu sad tunes

și mereu se întrerupe

conexiunea

 

 

***

port rochia neagră

nu știu unde să mă așez

ți-am adus ceva

dar nu ceva esențial

cândva confetti

și pulbere albă

 

apa devine grea

bulgării de sare cresc

nici un exercițiu

de autocompasiune

nimic soft smooth

cu oxitocină

sarea acoperă uscatul

 

 

***

am crezut că empatia și ascultarea activă

mă vor face un om mai cald mai căutat

am curățat sângele tău cu un burete de vase

acum înțeleg ce nivel de absorbție are inutilitatea

 

 

***

și nu-i nimic dacă am brațele pline de clei

în patul ăsta dormim

ca un șir de nasturi prost cusuți

dimineața aranjăm ceșcuțe cu ceai

din aceeași farfurie

ne hrănim cu două boabe de mazăre

o dietă echilibrată verde

exact așa cum ne-au sfătuit

 

 

23

apartamentul are pereți de metal

țin focul aprins stau cu capul în ușă

vietățile cresc acoperă crăpăturile din podea

mă mișc tot mai încet

îmi pun șosetele tale cu dungi

în bucătărie mă așteaptă

patru kilograme de blană neagră

dar patul tău miroase a lemn de santal

și aici dragostea dizolvă un pumn de pastile

 

 

hillbilly

tot ce se aprinde

pătrunde acum prin alte uși

e greu să numeri pașii

când nu e nici o patiserie deschisă

 

amintește-mi dacă genunchii

și-au pierdut roșeața

 

sunt în sala de așteptare

întreabă-mă cine râde ghemuit

într-un colț

24 de ore în sacul cu sare

nimic mai respingător decât

să ții piept seninătății

 

am mai fost aici

și am de gând să o iau de la capăt

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral