Proză scurtă

Marian Ilea Publicat la: 14-07-2017

Era negru ca dracul și avea ochii roșii

În Chiuzbaia, la cinci kilometri de Baia Sprie, s-au născut Iosif Vissarionovici Bele și Vladimir Ilici Pașca. Era anul una mie nouă sute treizeci și unu. Cei doi au apărut în aceeași zi în locul numit Groape. Părinții lor erau mineri. Bele lucra la mina Herja, Pașca la mina Baia Sprie. La scurt timp de la nașterea celor doi, cunoscutul Marmorosch Blank a dat faliment la București. Și, cum începuse prima curbă de sacrificiu în România, nici în Chiuzbaia lucrurile nu mergeau prea bine. Minerii Bele și Pașca au ajuns șomeri. Ca să se răzbune pe capitalism, Bele l-a poreclit pe Iosif Vissarionovici, fiul lui de nici un an, Lenin, iar Pașca i-a spus lui Vladimir Ilici Stalin. În Chiuzbaia așa le-au rămas numele. Așa-i strigau mamele lor când îi chemau în case. Așa le spuneau mai târziu minerii și așa le-a spus și preotul la biserică atunci când le-a sosit vremea însurătorii.

Iosif Vissarionovici Bele, zis Lenin, și Vladimir Ilici Pașca, zis Stalin, s-au angajat la mină. În anii ’60, cei doi erau membri de partid. În scurtă vreme au ajuns secretari ai organizațiilor de bază: Stalin la mina Herja și Lenin la mina Baia Sprie. Au condus destinele partidului comunist până au ieșit la pensie.

Mina Herja și mina Baia Sprie aparțineau Centralei Minelor din Baia Mare. Stalin îi repartiza butelie pentru aragaz lui Lenin, iar Lenin făcea la fel pentru Stalin. Când s-au dat pentru organizația de bază două televizoare color, Stalin a primit unul de la Lenin, iar Lenin l-a primit pe al doilea de la Stalin.

La pensie au ieșit amândoi în aceeași zi. După evenimentele din anul o mie nouă sute optzeci și nouă, Vladimir Ilici Pașca nu s-a putut obișnui cu căderea comunismului din România și a murit. În Chiuzbaia s-au organizat funeralii comunale. De ele s-a ocupat Iosif Vissarionovici Bele, zis Lenin.

„Tânjesc după Stalin”, avea să le spună tot mai des Lenin celor cu care se întâlnea pe drumul Chiuzbăii.

„Să nu te sfârșești, Iosif Vissarionovici, și nu uita mai ales să ne lași pe vreunul ca tine”, aveau să-i răspundă chiuzbăienii dezamăgiți de capitalismul revenit în comuna lor în anii nouăzeci.

„Cum să nu ascult vocea poporului?”, își spunea Iosif Vissarionovici Bele, zis Lenin.

Pentru cei doi comuniști, anul o mie nouă sute șaizeci și cinci a rămas o bornă greu de descifrat, așa că au dezbătut-o într-o memorabilă ședință de partid. S-a întâmplat în douăzeci și trei ianuarie, la ieșirea minerilor din schimbul unu. Ședința a fost comună. Au venit la mina Baia Sprie și cei de la mina Herja.

Iosif Vissarionovici Bele, zis Lenin, găsise printre textele de partid care urmau a fi discutate notița unui călugăr budist care, aflându-se în vizită la Leningrad, i-a spus unui recepționer de la hotelul unde se cazase: „E greu să dormi în orașul vostru, în copaci sunt prea multe suflete pe care Dumnezeu nu le-a luat încă…”

Toți minerii comuniști aflați în sala de ședințe și-au dat cu părerea. Nimeni n-a înțeles mare lucru. Ședința aceea s-a terminat cu chemarea la organul de securitate a celor doi secretari ai organizațiilor de bază. După lungi cercetări, s-a aflat că textul despre care s-a povestit la mina Baia Sprie era dinaintea orânduirii comuniste și se referea la capitalismul putred. Iosif Vissarionovici Bele, zis Lenin, și Vladimir Ilici Pașca, zis Stalin, au primit sarcină să organizeze o altă ședință, pentru a lămuri lucrurile. Așa au și făcut. Mințile minerilor de la Herja și Baia Sprie nu trebuiau lăsate în întuneric.

Alte probleme cu organele Statului n-au mai fost. Iosif Vissarionovici Bele, zis Lenin, a avut o discuție cu Vladimir Ilici Pașca, zis Stalin, în noaptea de patrusprezece septembrie a anului două mii doi. Parcă era realitate, parcă era un vis.

Viul Iosif Vissarionovici din Chiuzbaia, zis Lenin, n-a înțeles de ce l-a vizitat mortul Vladimir Ilici din Chiuzbaia, zis Stalin.

 

 

Visul

„Visez”, își zicea Iosif Vissarionovici Bele, zis Lenin. „E noapte, și-n visul ăsta e noapte, uite-l pe Vladimir Ilici, zis Stalin, din Chiuzbaia, vecinul meu, prietenul meu, niciodată n-a fost așa de vesel, așa de surâzător în vis.”

Vladimir Ilici venise însoțit de două făpturi ale visului. Iosif Vissarionovici se uita la ele. Semănau cu afișele din anii șaizeci, în care Lenin și Stalin apăreau în timpul alegerilor. Erau Vladimir Ilici Lenin și Iosif Vissarionovici Stalin, așa că Iosif Vissarionovici Lenin îi pofti să ia loc pe fotoliile din dormitor. Vladimir Ilici Stalin se așezase pe patul în care Iosif Vissarionovici Lenin dormea și visa. Vladimir Ilici Stalin era mândru că reușise să-i facă așa o mare surpriză prietenului său Iosif Vissarionovici Lenin.

Făpturile așezate în fotolii stăteau de vorbă, parcă se certau, din când în când se uitau înspre patul unde Iosif Vissarionovici, zis Lenin, din Chiuzbaia, dormea și visa, cuprins de o bucurie inexplicabilă, care-i inundase pieptul. Discuția aia i-ar fi plăcut să nu se mai sfârșească, dar tot ce era frumos se termina repede.

„Poți simți mirosul celui mai de preț parfum franțuzesc fără să-l ai în preajmă?”

„Pot”

„Și pe cel mai fetid miros poți?”

„Nu pot.”

„Ești duh cu guriță rotundă sau cu guriță ascuțită?”

„Ce sens am, vrei să zici?”

„Ai… trupul ți-e ca machiajul unui actor ce joacă multe roluri în aceeași noapte?”

„În general așa sunt?”

„Dacă ești când voi striga «Vine șeful», să te ascunzi. «Vine șeful, Iosif Vissarionovici.» De ce nu te-ai ascuns?”

„Poate întrebăm pe-acolo pe Sus, poate ai fost un om și-apoi un sfânt, Vladimir Ilici. Pentru mine, seminaristul, credinciosul, s-ar cădea să vină un răspuns.”

„Nu-i mare brânză, Iosif Vissarionovici.”

„Scofală.”

„Brânză.”

„Scofală.”

„Scofală, cum zici dumneata, Iosif Vissarionovici.”

„Adică să recunoști un adevăr pe care nu-l cunoști, Vladimir Ilici?”

„Când vine eclipsa, o să-l cunoști.”

„Adică o să-l recunosc, Vladimir Ilici.”

„Pe imaș sunt șase vaci Holstein și-un taur Simmental.”

„Se pregătește o nouă rasă, Vladimir Ilici.”

„Pasc, Iosif Vissarionovici.”

„De culoare galbenă, cu amestecături de A.D.N. în ea, Vladimir Ilici?”

„Un produs al florilor, Iosif Vissarionovici.”

„Cei care lansează sau răspândesc zvonuri și cei care le ascultă sunt plătiți de propaganda deșănțată, Vladimir Ilici.”

„N-a fost rău să fiu tânăr și vienez, Iosif Vissarionovici. Am plecat, am simțit că va fi mai bine pentru mine.”

„Viena în care nu se fura nici un fir de păr, când te-ai săturat de Viena cea prea cinstită, ai venit aici, Vladimir Ilici.”

„Adică ațâță și instigă… Petele alea roșii sunt pe abdomen, piept și spate? Pari intoxicat. Uită-te cum ești, Iosif Vissarionovici, și zi: vai, eu sunt acesta!”

„Cine sunt, de unde vin, încotro mă îndrept, Vladimir Ilici? Sunt singur sau nu?”

„Ești cu mine, Iosif Vissarionovici.”

„Cum poți dovedi așa ceva, Vladimir Ilici?”

„Definit, infinit, Iosif Vissarionovici.”

„Și finit, Vladimir Ilici. Și finit.”

„Vin de jos în sus sau… invers?”

„Greu de zis, Iosif Vissarionovici.”

„Greu de crezut, Vladimir Ilici.”

„Unii urcă și coboară, în timp ce alții coboară și nu mai urcă.”

„Echilibru, dezechilibru, Vladimir Ilici. Vin din nord, din sud, din est și din vest?”

„Referitor la aceste întrebări, Iosif Vissarionovici, e clar că sunt neînțelegeri în toate sferele vieții sociale.”

„Cu ce scop?”

„Bine-nțeles că nu întâmplător.”

„Aș putea adăuga experiențele intime, Vladimir Ilici, pe care nu le pot dezvălui și n-am cui le spune?”

„Viața ta a fost și este un haos aflat în echilibru sub toate aspectele și formele ei, Iosif Vissarionovici. O viață plină de ignoranță, fără salturi calitative.”

„Așa e, Vladimir Ilici, minciunile și constrângerile, adică adevărurile absente, au fost religia în care am fost educat.”

„Și tainele, că ești plin de ele, Iosif Vissarionovici.”

„Și tainele, Vladimir Ilici.”

„Hirohito și-a negat proveniența divină.”

„Bine a făcut cine-i urmează exemplul.”

„Ca să știi, nu e nevoie să înveți, Iosif Vissarionovici.”

„Europa suferă de o bulimie financiară, vecinii noștri suferă din greu, Vladimir Ilici.”

„Toți trântorii religioși și politici se autosusțin.”

„Reciproc.”

„Se autosusțin reciproc, Iosif Vissarionovici. Ai dreptate.”

„De unde și până când, Vladimir Ilici?”

„Reversibil, Iosif Vissarionovici, ce s-a făcut se va mai face.”

„Ce a fost va mai fi, Vladimir Ilici.”

„Nu e nimic nou sub soare. Nimeni nu-și mai aduce aminte ce a fost mai înainte și ce va fi nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte pentru cei ce vor trăi mai târziu, Iosif Vissarionovici.”

„Nod în papură, alba-neagra pe spinarea celor de jos, Vladimir Ilici.”

„În vecii vecilor nu e același lucru cu eternitatea, Iosif Vissarionovici.”

„O iau la fugă, Vladimir Ilici. Ești negru ca dracul și ai ochii roșii.”

„Du-te, Iosif Vissarionovici. În curând nu vei mai ști cine-i care.”

 

***

Iosif Vissarionovici Bele, zis Lenin, s-a trezit speriat din propriu-i vis. Era ora cinci dimineața. Avea un nod în crucea pieptului.

„Poate e vreun mesaj pe care mi-l transmite Vladimir Ilici”, și-a spus Iosif Vissarionovici. Apoi s-a culcat la loc și a adormit.

S-a trezit odihnit la ora șapte de dimineață. Uitase visul, parcă-și amintea că a dormit prost, până la ora cinci. Iosif Vissarionovici Bele, zis Lenin, a dat din mână a lehamite, și-a spus că bâiguielile nopții nu au ce căuta în treburile zilei și s-a dus să-și hrănească vitele cu fân și porcii cu lături.

Începea o nouă zi. Era cincisprezece septembrie, anul două mii doi. Pe drumul Chiuzbăii trecea autobuzul școlii generale din Baia Sprie.

„Galben în soarele dimineții de toamnă, galben ca mugurii unei noi generații de tineri”, și-a spus cu sufletul plin de bucurie Iosif Vissarionovici Bele, zis Lenin, din Chiuzbaia, și a încheiat plin de speranță: „Ca pe vremuri, prietene Vladimir Ilici, ca pe vremuri, tovarășe Stalin.”

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral