Alina Pavelescu: „Martha Bibescu avea capacitatea atât de rară de a-și învălui interlocutorii în țesătura sofisticată a personalității sale, ca într-o vrajă”

Simona Preda Publicat la: 14-07-2017

Alina Pavelescu este istoric și scriitoare, director adjunct al Arhivelor Naționale ale României și doctor în științe politice cu o teză susținută la Institut d’Etudes Politiques din Paris. A publicat numeroase studii și ediții de documente referitoare la secolul XX și este unul dintre cercetătorii români cu o activitate impresionantă în acest domeniu. Ultimul ei volum este intitulat Martha Bibescu și vocile Europei. Corespondență și dosar CNSAS. 1941-1945 (Editura Corint, 2017), prefațat de un nepot al Marthei, Mihai Brâncoveanu.

 

„Sunt atâtea povești pe lume în căutarea unui povestitor și e plăcut să îmi închipui că unele dintre ele mă așteaptă chiar pe mine.” Citatul vă aparține și, pornind de aici, vă invit să vorbim despre acest ultim volum pe care l-ați publicat, cel referitor la Martha Bibescu, iar prima mea întrebare este referitoare la alegerea subiectului. Și-a găsit Martha Bibescu biograful? De ce ați ales să scrieți despre această personalitate?

Cel mai cunoscut biograf al Marthei este Ghislain de Diesbach, autorul unei biografii despre ea în două volume. În titlul cărții o numește „ultima orhidee”. Firește, nu mi-am propus și nici nu cred că am șanse să concurez cu Ghislain de Diesbach. Interesul meu pentru Martha s-a născut dintr-o înlănțuire de întâmplări, în care s-a nimerit ca un rol central să-l aibă istoricul de artă Oana Marinache și Asociația pentru Istoria Artei, pe care o conduce. Pregătind celebrarea a 130 de ani de la nașterea Marthei, au venit la Arhivele Naționale și mi-au cerut ajutorul pentru regăsirea a cât mai multe fotografii și documente inedite referitoare la istoria familiei Bibescu, a domeniului de la Mogoșoaia și a Marthei Bibescu în mod special. Am început să caut alături de ei și, treptat, aproape fără să bag de seamă, am pătruns în culisele unei minți și ale unei vieți care mi s-au părut excepționale. Și am început să mă atașez de povestea ei. Pot spune deci că așa a fost să fie: nu eu am găsit-o pe Martha, ci, cumva, ea m-a găsit pe mine. Așa se întâmplă, presupun, cu toate poveștile cu adevărat interesante: te găsesc la un moment dat, când nici măcar nu le aștepți. Sau poate că le aștepți, dar nici tu nu știi că le aștepți. Mi-am extins apoi, pe cont propriu, documentația în periodicele vremii, la Biblioteca Națională și la CNSAS, am început să citesc romanele Marthei, eseurile, fragmentele publicate din vastul ei jurnal fiindcă îmi doream să scriu o lucrare literară, un roman al Marthei Bibescu. Poate o biografie romanțată, poate ceva mult mai ficțional. E o idee care încă îmi dă târcoale, dar nu știu când și cum va vrea să se nască. Dacă totul va merge bine în „relația” mea cu ea, atunci volumul de documente care a apărut recent la Corint, Martha Bibescu și vocile Europei, ar putea fi o primă poartă către o nouă poveste cu și despre Martha.

 

„Dacă m-aș fi născut urâtă sau săracă, cred că aș fi fost o disperată celebră”

 

De ce ați ales această perioadă (timpul celui de-al Doilea Război Mondial) din viața Marthei Bibescu și în ce măsură structurați demersul în jurul personalității sale? Care au fost sursele care au stat la baza acestei lucrări și mai ales care au fost provocările pe parcursul documentării?

A fost mai mult o alegere indusă de documentele pe care le-am găsit în colecțiile din România. Inițial, căutam în primul rând fragmente inedite din jurnalul și corespondența ei privată. Cele mai multe dintre documentele lăsate de ea în România au fost publicate după 1990, unele chiar în ediții bine îngrijite, cum sunt cele scoase de Constantin Iordan. Din păcate, însă, au apărut la edituri fără o bună inserție în sistemul de difuzare a cărții. Ca atare, prea puține au ajuns la cunoștința publicului larg. O parte dintre aceste cărți se mai găsesc doar pe la târgurile de carte. Și, din păcate, nici acolo nu par să fie observate decât de un public de nișă, cu un număr foarte restrâns de specialiști. Dar inedite tot nu le mai poți considera. Perioada celui de-al Doilea Război Mondial mi s-a părut, în cele din urmă, cea mai interesantă din două motive complementare. Mai întâi, că această epocă din viața Marthei – cumva, începutul sfârșitului vieții sale de prințesă bogată, răsfățată de soartă – a fost mai puțin abordată de alți istorici; așadar mai puțin cunoscută și de public. Apoi, mi s-a părut că e o perioadă din viața sa și din istoria Europei extrem de încărcată de semnificații. Cândva, prin 1910, când se afla în plinătatea gloriei sale feminine, Martha scria în jurnal aceste cuvinte: „dacă m-aș fi născut urâtă sau săracă, cred că aș fi fost o disperată celebră”. Ai zice că sunt cuvintele unei tinere vanitoase și atât, dar modul în care ea însăși, ajunsă la maturitate, a reușit să gestioneze o astfel de situație dă adevărata măsură a inteligenței și a forței personalității sale. În volumul publicat la Corint, am captat tocmai acea atmosferă de disoluție a unei civilizații – cea a aristocrației cosmopolite din Europa – pentru care Martha însăși era reprezentativă și, de asemenea, disoluția vieții sale personale așa cum o știam din anii „de glorie”. Martha din acest volum e o femeie în vârstă, care are de înfruntat văduvia, pierderea proprietăților familiei și mai ales a palatului de la Mogoșoaia, apoi exilul. Ei bine, o face admirabil, cu o tărie de caracter și cu un refuz al disperării care merită, cred, din plin să fie propuse drept un exemplu pentru mizantropia cvasigeneralizată din lumea de azi.

 

Sintagma Dosar CNSAS figurează chiar și în subtitlul volumului. Ce conține acest dosar de urmărire informativă a Marthei Bibescu? Știm că Martha a părăsit definitiv România în septembrie 1945. Care au fost relațiile dintre ea și fosta Securitate în timpul exilului?

Documentele de la CNSAS sunt o categorie aparte în cuprinsul volumului. Dosarul Marthei nu e propriu-zis un dosar de „urmărire informativă”, o sintagmă apărută mai târziu, odată cu înființarea Securității comuniste. E un dosar de supraveghere întocmit de Serviciul Special de Informații (SSI), predecesorul românesc al Securității și preluat de aceasta după desființarea SSI. Dosarul începe în iulie 1941, imediat după moartea lui George Valentin Bibescu și cuprinde documente care merg până către sfârșitul anilor ’50. Dar grosul documentelor e reprezentat de cele din anii celui de-al Doilea Război Mondial, când Martha Bibescu și întregul său anturaj, în care se aflau foarte mulți reprezentanți ai legațiilor aliate sau neutre de la București, au fost foarte atent monitorizați. Din păcate, despre Martha și eventualele ei „relații” cu Securitatea, ulterioare exilului, nu am reușit să găsesc prea multe documente relevante în dosarul de la CNSAS. Știm însă că fiica și ginerele Marthei, Valentina și Dimitrie Ghika-Comănești, rămăseseră în România și au avut domiciliu forțat la Curtea de Argeș, până în anul 1956. Cei doi copii ai lor, nepoții Marthei, aflați la vârsta școlară, se aflau împreună cu aceasta în exil. Martha nu și-a abandonat nici un moment fiica și ginerele: le trimitea bani prin intermediul Crucii Roșii și al rețelelor de întrajutorare care încă funcționau în țară, și-a pus în mișcare toată panoplia de prieteni din diplomația internațională pentru a obține eliberarea lor din România, le-a scris personal lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și lui Petru Groza. Aceste acțiuni sunt reflectate de documentele din dosarul ei și din dosarele soților Ghika-Comănești, aflate la CNSAS, însă într-o măsură mult mai mică decât m-aș fi așteptat.

 

„Martha Bibescu era din când în când o romanțioasă, dar niciodată nu a fost o aventurieră”

 

Iubită de un prinț moștenitor, Wilhelm al Germaniei, de un rege, Alphonse al XIII-lea al Spaniei, de un prim-ministru, Ramsay MacDonald, de un ambasador, Francesco Lequio, îndrăgostită de Charles Louis de Beauvau-Craon, de un ofițer britanic, Christopher Birdwood, ba chiar și de vărul soțului ei, Emanuel Bibescu, și totuși căsătorită cu Georges Valentin Bibescu. A fost Martha o infidelă? Cum s-au articulat și mai ales ce au presupus toate aceste povești de dragoste?

Văzută prin prisma jurnalului și a corespondenței sale, a mărturiilor celor care au cunoscut-o, s-ar putea spune că Martha Bibescu era din când în când o romanțioasă, dar niciodată nu a fost o aventurieră. Probabil era și o vanitoasă, dintre cele care „colecționau” dovezile de admirație ale bărbaților celebri ca pe bijuteriile menite să le pună în valoare propriile calități. Cred totuși că relația Marthei cu sexul masculin a fost una mult mai complexă decât atât. Era o femeie inteligentă, care trăia într-o epocă a dominației masculine. Avea, ca și regina Maria, un remarcabil cap politic, dârzenie, inteligență și ambiția de a-și urmări scopurile până la capăt. Asemeni reginei Maria – de care, în anii lor de tinerețe, a legat-o o strânsă prietenie, transformată apoi în inamiciție ultragiată –, Martha Bibescu s-a dovedit, în momentele dramatice ale istoriei, mai puternică decât cei mai mulți bărbați din preajma ei. Cred că, pentru Martha, idilele cu bărbații puternici ai momentului reprezentau în primul rând un mod de a-și exersa influența politică în singurul mod la care putea aspira o femeie din vremea ei, fără a se expune riscului de a deveni „ridicolă” în postura de feministă militantă. Poziția ei de aristocrată nu i-ar fi îngăduit acest tip de militantism, deși poate că, dacă s-ar fi născut săracă și urâtă, n-ar fi fost neapărat o „disperată celebră”, ci o feministă activă. În orice caz, dintre toți bărbații cărora le-a făcut, la un moment sau altul, un loc în viața ei, sunt și unii pe care Martha i-a iubit cu certitudine: soțul ei, Georges Valentin (nu, nu e un paradox, chiar dacă au avut o căsnicie nereușită), Emanuel, vărul lui Georges Valentin, Charles Louis de Beauvau-Craon (se poate să fi fost chiar marea ei dragoste, pentru care a fost tentată o clipă să divorțeze de Georges Valentin și, implicit, să piardă titlul de prințesă), Christopher Birdwood lord Thomson of Cardington și, cu toate că erau foarte diferiți – sau poate tocmai fiindcă erau atât de diferiți –, cred că a avut o sinceră afecțiune pentru Ramsay MacDonald. Dacă citești la Biblioteca Națională a României fermecătoarele scrisori pe care i le trimitea cu asiduitate MacDonald, sfârșești prin a înțelege pe deplin slăbiciunea aristocratei Martha față de acest „băiat din popor” nu chiar arătos, dar deosebit de inteligent, înzestrat de natură cu un delicios simț al umorului.

 

Mai mult o cerebrală având gustul frumosului, un spirit practic și oportunist. Și totuși, contemporanii vorbesc despre un je ne sais quoi pe care îl avea Martha Bibescu. În ce consta farmecul acestei femei?

Principalul ei farmec pare să fi fost tot inteligența. Nu doar că vorbea și scria cu un șarm inegalabil, dar știa să își pună în valoare calitățile, spre exemplu, frumoșii ochi negri și visători, așa cum învățase să își țină secrete defectele (nu era nici pe departe o divă cu picioare lungi, de aceea, în toate fotografiile care ne-au rămas de la ea, poartă veșminte croite astfel încât să îi ascundă gleznele groase). În epocă au fost femei mult mai frumoase decât Martha, despre a căror frumusețe s-a vorbit totuși incomparabil mai puțin. În ce o privește, Martha n-ar fi întrunit nici pe departe calitățile standard ale unui fotomodel, nici măcar ale celor contemporane cu ea. Avea însă capacitatea atât de rară de a-și învălui interlocutorii în țesătura sofisticată a personalității sale, ca într-o vrajă. Și foarte puțini au reușit să i se sustragă.

 

„Omul avea cheile unei lumi în care nu voiam să îl urmez în seara aceea, dar în care el m-a atras de atunci încoace.” Vă invit să detaliați puțin controversata relație dintre Martha Bibescu și Marcel Proust, dar și maniera în care această femeie a jucat un rol în contextul elitelor, al vechii aristocrații românești stabilite la Paris. Rafinată, lăudată, mondenă și aventurieră… Haideți să vorbim despre Martha Bibescu în calitatea sa de scriitoare.

Relația cu Marcel Proust contează în biografia Marthei Bibescu în primul rând ca exercițiu de admirație intelectuală și literară. Nu au fost prieteni apropiați, pentru că Proust avea o astfel de relație cu vărul prin alianță al Marthei, Antoine Bibescu. Dar și-au admirat reciproc scrisul, iar Proust – care era mai degrabă un asocial și în viața intimă era interesat mai degrabă de bărbați – s-a purtat totuși față de Martha cu galanteria pe care i-o datora rudei unuia dintre prietenii lui. Detractorii Marthei citează din belșug scena ultimei vizite a lui Antoine la Proust, înainte de moartea acestuia din urmă, însoțit de Martha și de alte doamne din înalta societate pariziană. Proust i-a cerut atunci lui Antoine, prin intermediul menajerei, să intre singur în camera sa de muribund, pentru că îl deranja mirosul parfumurilor doamnelor. Obligate de împrejurări, ele au rămas cuminți să îl aștepte în anticameră. Dar cartea Marthei, La bal cu Marcel Proust, nu cred că a fost scrisă – și, ca atare, nici nu ar trebui citită – ca o scriere autobiografică. Ea contează mai degrabă ca o relatare ficționalizată a complicatelor legături afective dintre Proust și prietenii săi, ca model de viață interioară a unui om de geniu. „Geniul”, scria Martha în această carte, „este o lungă adolescență”. Poate aceeași formă de adolescență a geniului o făcea și pe ea să pară uneori atât de vanitoasă și să simtă nevoia să „înflorească” din când în când realitatea prozaică.

 

„Mă tem că Martha Bibescu e încă prea puțin cunoscută în România”

 

S-a îmbrăcat toată viața de pe Rue de la Paix, i-a plăcut Maison Lanvin, a admirat-o pe Coco Chanel și a fost într-un fel fascinată de Proust, a locuit la Ritz sau pe Quai de Bourbon, ba chiar una dintre ultimele sale dorințe a fost ca pe piatra de mormânt să îi fie gravate următoarele cuvinte: „Marthe Bibesco, ecrivain français”. Care credeți că este percepția românilor despre Martha Bibescu?

Mă tem că Martha Bibescu e încă prea puțin cunoscută în România. Puțin cunoscută și aproape deloc citită. Și e păcat, fiindcă, dacă treci dincolo de imaginea ei fabricată în atelierele presei mondene, aceea de divă fermecătoare, devoratoare de bărbați, perlă a saloanelor pariziene, cărțile Marthei sunt realmente o sărbătoare a spiritului. Iar romanul său cu subiect românesc, Isvor, țara sălciilor, e una dintre cele mai pătrunzătoare reflecții asupra civilizației rurale românești. Pe care, de altfel, o iubea, așa cum iubea, în ciuda dorinței sale declarate de a fi considerată mai ales o scriitoare franceză, și România.

 

În încheiere, vă invit să comentați unul dintre citatele celebre ale Marthei Bibescu: „Pourquoi j’ecris? De peur d’oublier la vie”.

Încerc să vă explic tot cu ajutorul unui citat din cartea Marthei La bal cu Marcel Proust: „Partea din mine care lui îi scăpa era aceea pe care eu o dedicam mișcării, plăcerii iraționale de a trăi” (traducerea aproximativă îmi aparține, în original, ar suna cam așa: La part qui lui échappait de moi était celle que je donnais au mouvement, au délice irréfléchi de vivre). Și cu o butadă a Mariei Murat, ruda prin alianță și rivala de saloane mondene a Marthei, care spunea la un moment dat despre ea: „Martha are întotdeauna un talent special de a exploata tragediile din familie” (episodul este evocat ulterior de Henri Martin, reprezentantul Elveției la Ankara și mai apoi la Lisabona, într-o scrisoare pe care am reprodus-o în Martha Bibescu și vocile Europei). Cred că aceste două citate – dintre care unul e autoreferențial – îmbracă bine atât personalitatea Marthei, cât și relația ei cu istoria, cu trecutul. Să „scrie viața” ei și a altora, a oamenilor din timpul său și a celor trecuți, a impresionantei galerii de strămoși reali sau închipuiți cu care se mândrea atât de tare a fost marele său plan, pe cât de ambițios, pe atât de utopic. Poate de aceea, fiindcă și-a fixat ținta atât de sus încât nici o minte omenească nu ar fi putut-o atinge, a sfârșit prin a eșua în cel mai important proiect al său, Nimfa Europa, care a urmărit-o toată viața și care se dorea o istorie monumentală – atotcuprinzătoare – a Europei, văzută prin ochii strămoșilor săi Mavrocordați, Brâncoveni și Bibești. Povestea Marthei, cu calitățile și defectele care i-au definit personalitatea, cu ambițiile și cu eșecurile sale, cu măririle atât de invidiate și decăderea suportată cu o stoică eleganță, reprezintă, la urma urmei, un memento că viața, fie și numai aceea a unui om, oricât de multe am putea crede că știm despre el, de la distanța care ne separă în timp, e totuși imposibil de prins într-o imagine unică sau în vreo pagină oarecare de insectar istoric. Despre Martha însăși se va mai scrie, sper, încă foarte mult, dar nimeni nu va putea spune că a reușit să o restituie istoriei pe „adevărata Martha”. Și, în fond, asta face parte tot din je ne sais quoi-ul ei. Al ei și, în egală măsură, al științei istorice.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral