​Şansă irosită. Războiul civil rus

Codruț Constantinescu Publicat la: 14-07-2017

Fundamentala lucrare a istoricului britanic Orlando Figes Revoluţia Rusă 1891-1924. Tragedia unui popor (Editura Polirom, Iaşi, 2016, traducere de Cornelia Marinescu), pentru care a muncit şase ani, având şi norocul unei ferestre de timp aparent liberală-haotică (atât de rusească în esenţă) care i-a permis să îşi extindă cercetările în arhivele ruseşti (prefaţa este semnată în noiembrie 1995 la Cambridge), aduce şi multe informaţii relativ inedite în spaţiul istoriografic românesc despre momentele războiului civil din fostul Imperiu Ţarist, război civil care, ca multe alte momente, a fost mitizat/speculat/distorsionat de propaganda comunistă.

Cert este că bolşevicii plecau din start cu mai multe avantaje în faţa pestriţei tabere denumită ulterior cu sintagma de Albi. Iniţial primul embrion albgardist nu numără mai mult de 3.000 de militari, în marea lor majoritate foşti ofiţeri ţarişti (erau doar 12 soldaţi!), abia ulterior acest grup mărindu-se. „La mijlocul lunii iunie (1918, n.m.), Armata Donului, condusă de Krasnov, numără 40.000 de soldați. Fusese înarmată de germani, în schimbul grâului căzăcesc (…). Între timp, Armata Voluntarilor s-a întărit prin sosirea a 2.000 de soldaţi de pe frontul din România”. De altfel, la un moment dat Figes menţionează că albilor li s-ar fi promis şi materialul militar pe care Aliaţii îl aveau în România. Cu condiţia să ajungă la el, ceea ce, din fericire pentru noi, nu a mai fost cazul, căci şi Armata Română a avut disperată nevoie de el în 1919.

Mişcarea Albilor a fost influenţată negativ de existenţa prea multor grupări care se luptau între ele pentru a deţine controlul. În plus, nici una nu era foarte populară în Rusia acelor zile. Existau şi cadeţi care susţinuseră Revoluţia din februarie 1917, dar şi monarhişti care nu o recunoşteau. În final, grupul militarilor care susţineau o dictatură a prevalat. „Liderii Albilor nu au reuşit să se adapteze noii lumi revoluţionare în care trebuia dus războiul civil – iar acest lucru este valabil şi pentru Siberia, şi pentru sud. Nu au făcut nici un efort real să elaboreze politici care ar fi putut atrage ţăranii sau minorităţile naţionale, deşi susţinerea ambelor tabere era esenţială. Ataşamentul lor faţă de Rusia Mare era de neclintit: nici o concesie mişcărilor naţionaliste, nici măcar cazacilor, care formau grosul trupelor Albilor. Fiind formată din fii de nobili, Armata Albă a avut relaţii foarte proaste şi cu ţărănimea locală, care îi expropiase moşiile.” Ulterior, în exil, chiar Denikin (fost fiu de iobag) a recunoscut că eşecul privitor la chestiunea agrară avea să fie una din explicaţiile înfrângerii complete (având în vedere că majoritatea zdrobitoare a populaţiei Rusiei era formată din ţărani), spre deosebire de Roşii, care au avut această abilitate ca pe moment să accepte împărţirea pământului de la ţară, fapt care a condus la distrugerea clasei moşierilor. Nimeni nu credea că acelaşi pământ avea să fie colectivizat peste un deceniu.

Ajutorul aliat promis mai degrabă declamatoriu Albilor (14 divizii) nu a fost foarte consistent, mai ales că după 11 noiembrie 1918 Antanta nu mai avea nevoie disperată de o forţă care să îi ţină în şah pe nemţi pe frontul din Răsărit. În plus, „opinia publică occidentală era împărţită între Albi şi Roşii, iar majoritatea celor care se aflau la mijloc, sleiţi după patru ani de război total, se opuneau trimiterii de noi trupe peste graniţă”. Oamenii politici occidentali nici nu aveau cine ştie ce cunoştinţe despre Rusia, cel mai bun exemplu fiind însuşi premierul britanic Lloyd George, care credea că Harkov era numele unui general şi nu al unui oraş! În mod relevant pentru lipsa de viziune şi de coordonare este şi faptul că armata lui Denikin, care acţiona în zona Donului şi Kubanului (şi care a asediat timp de două luni în zadar oraşul strategic Ţariţîn, actualul Volgograd şi fostul Stalingrad – denumite aşa în perioada stalinistă pentru că Stalin a fost trimis să supervizeze rezistenţa), nu a reuşit să îşi unească forţele cu trupele amiralului Kolceak, una din figurile tragice ale acestui război civil, destul de mitizată de Rusia postsovietică (inclusiv în filmul Amiralul, Rusia, 2008). El ar fi descins din familia unui mercenar român (probabil moldovean), Ilias Colceag, care l-ar fi servit pe ţar în secolul al XVIII-lea. Deficitul de viziune al ambilor militari, care nu luau în calcul şi perspectiva politică (bine instrumentată de comunişti, mai ales propagandistic) a fost o altă cauză a eşecului Albilor. „Politica era un factor determinant, crucial în conflictul militar. Fără politici care să mobilizeze sau cel puţin să neutralizeze populaţia locală, armata lui Kolceak era aproape sigur sortită eşecului”. Iar atunci când albii şi-au dat seama de importanţa ţărănimii (care forma majoritatea populaţiei Rusiei), precum şi de faptul că nu se mai puteau întoarce la situaţia politică şi socială pre-revoluţionară, prin anul 1920, deja şansa era irosită, iar partida pierdută, spre tragedia personală a milioane de oameni, care fie au avut şansa să se exileze (dar cei mai mulţi au trăit diverse tragedii personale în exil, nereuşind să se adapteze – să nu uităm că bunicul matern al lui Nicihiat Stănescu, tatăl mamei sale, Tatiana, era generalul ţarist Nikita Cereaciuchin, stabilit în România după 1917, care se pare că nu a luptat în războiul civil), fie au fost ucişi în timpul primei mari terori bolşevice. Războiul civil, în toată complexitatea lui, cu multe faze de operaţiuni, merită studiat în amănunt dintr-un motiv cât se poate de simplu: dacă bolşevicii ar fi fost înfrânţi militar, toată istoria secolului trecut ar fi fost cu siguranţă alta.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe