​Memorabilia

Cosmin Ciotloș Publicat la: 14-07-2017

Surprinzător ca orice volum de inedite și predictibil ca orice volum de inedite al unui poet de primă mărime. Așa îmi apare volumul lui Ion Stratan La umbra Greciei în floare: poem(e), îngrijit de Călin-Andrei Mihăilescu, cu ilustrații de Mircia Dumitrescu (Editura Tracus Arte, București, 2017).

 

Povestea dactilogramei n-are cine știe ce sinusoide: poemele sunt concepute la începutul anilor 2000 și încredințate unui bun prieten (l-am numit pe Călin-Andrei Mihăilescu) sub imperativul lui take it or leave it (de fapt, variantele erau mai categorice: fie tiparul, fie focul!). Așa succintă și transparentă cum e, întâmplarea mi se pare mai semnificativă decât dacă ar fi ascuns vreo cabală sau vreun șir de peripeții. Ultimii ani ai lui Ion Stratan au fost grei. Boala, indigența, singurătatea și toate spaimele lacerante care le vor fi însoțit erau dublate, pe celălalt taler, de o tot mai vizibilă dezarticulare profesională: Stratan scria mult și necritic, publica la fel de mult și de necritic, având de înfruntat reproșul, distanța sau tăcerea unei critici altădată bine intenționate. Tocmai el, fostul orfevru carismatic al grupului care semna Aer cu diamante. Conștient că trebuie să se redreseze, o făcea recurgând la singura metodă contraindicată: adăugând cu disperare și generozitate noi volete pe un raft care deja stătea să se rupă.

Faptul că în privința acestei cărți a avut totuși dubii funcționează ca un marker. Pentru autorul ei, La umbra Greciei în floare pare a fi fost dintru început altceva. Ceva ieșit din rând, ceva care-l nedumerea și, pentru prima dată după ani de certitudini prematur plasate, ceva care-l făcea să ezite. Nu doar asupra volumului ca întreg, ci și în dreptul câte unui vers prea riscat și prea ludic („Aceasta nu o voi ține”, scrie el undeva, temându-se de râsul tinerilor pe care-i simte venind din urmă). Afectiv, nesiguranța aceasta se traduce printr-o uriașă infuzie de nostalgie. Și, odată ce-am numit-o, sunt tot mai sigur că nu prima parte a titlului e definitorie pentru spiritul acestui volum, ci a doua, conținând o aluzie proustiană și trimițând la imposibilitatea recuperării trecutului. De altfel, o spune și singur (la p. 22), Grecia de azi decurge din amintirea vagă a unei metafore forjate acum mai bine de trei decenii, în Cinci cântece pentru eroii civilizatori, pe care, matur și expansiv, se străduiește s-o reconstruiască în spirală. Imprecisă (mazilescian imprecisă) e și structura cărții, chiar dacă ea pare să asculte de misterioase reguli numerologice. Din trei cicluri, primul e un excelent roman poematic, constând din trei prefețe, zece începuturi, zece subiecte, zece sfârșituri și trei post-scriptumuri, evitând toate definitivul și singularul. Calpuzănia și multiplicitățile sunt, în schimb, suverane în această epopee lipsită de epic, împânzită de super-eroii Antichității, de trimiteri lingvistice și de posibile continuități, de răsuciri verbale, koan-uri și rime interne și amfibologii demne de Ion Stratan at his best. „Ideea de bine este închisă într-un buzdugan însângerat// ca și Ulise pe amforă, acel călugăr îi dădu binețe/ cum l-ar ruga să pășească pe o batistă cu lacrimi// viața pușcăriașului cu un binoclu ord, cu o lentilă/ spartă privind spre greci și cu cealaltă spre turci” (p. 25).

Ar fi absurd și inadecvat, de altfel, să-i pretindem altceva. Memorabilul e regimul de existență al poeziei lui Ion Stratan. Patosul simplu, de altfel, nici nu-l prinde (din fericire, recurge la el destul de rar), pentru că patosul presupune o dicțiune prea săracă și prea corectă pentru ventrilocul ingenios care e Stratan: „vă rog, în genunchi vă rog/ după o mie de crime și răscolirea/ lumii cu chipul rânjit, după/ asigurarea morții prin foame și reproșul că mâncăm – faceți/ ce vreți – așezați-vă pe munți/ de aur,/ dar nu mai vorbiți despre Dumnezeu” (p. 97). Acesta e un mesaj, dar nu o vibrație. Și nu din pricina coté-ului mistic. Dovadă că, în aceeași zonă de sens, același poet poate, câteva pagini mai jos, să decupeze deopotrivă icoane și iconuri: „Fața mea de măr verde/ Bătut de soare// Și amintirile mele fantastice/ Închinate odoare// Ceafa mea ca un melc extenuat/ de emoție// Pentru ochii de văd forma-n comoție// Fața mea, fața mea de luare aminte// În spatele căreia e o mănăstire/ cu hram/ de cuvinte” (p. 118).

Destinul postum al lui Stratan nu stă sub semnul lui Pluto, ci sub acela al lui Pan: nu caută abisul, încearcă doar să se acomodeze cu anxietatea, să o suporte până la capăt, oricare-ar fi acel capăt.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral