Imaginea policronică

Cristian Nae Publicat la: 14-07-2017

În sala Benjamin Fondane a Institutului Francez din Iași, vizitatorul este întâmpinat de o proiecție video de mari dimensiuni, cinematică atât ca structură, cât și ca manieră de filmare. Protagonistul său, un clovn, plutește și aleargă într-un spațiu indefinit, mai curând mental, imaginar și simbolic, decât senzorial, concret. Coordonatele sale recognoscibile sunt cele ale unui un atelier artistic, urmat de un coridor, un șir de scări pe care clovnul ne cheamă să le parcurgem împreună într-o călătorie cu aspect inițiatic. Ajunși într-o mansardă, atmosfera suprarealistă deja anunțată se accentuează: o balerină dansează în cadrul ușii asemeni unei cutii muzicale supradimensionate, iar personajul contemplă un căluț de lemn.

 

Clovnul din aceste imagini este Felix Aftene, artist vizual a cărui practică, îndeosebi picturală, a gravitat aproape obsesiv în jurul autoportretului, tematizând, în subsidiar, condiția actuală a artistului. Spațiul pe care îl înscenează de această dată este cel al memoriei personale, în care Aftene, cantonat în propriul atelier și transformat într-o persona, o mască prinsă în jocul aparențelor, inventariază o serie de stereotipuri asociate condiției artistului modern, realizând totodată o involuntară arheologie culturală a „atelierului” pornind de la specificul Uniunii Artiștilor Plastici din Iași. Istoricul instituției, cu o tradiție ce traversează întreaga perioadă comunistă, se suprapune nostalgic peste un prezent incert, în care artistul contemporan este nevoit să se redefinească drept un actor dinamic într-un context global.

Condiția artistului este, de altfel, și supratema care traversează și unește, în subsidiar, toate elementele expoziției deschise la Institutul Francez, a cărei temă generală și explicit declarată este cea a memoriei spațiului. Iar paradoxul constitutiv pe care proiectul expozițional îl explorează este cel al dimensiunii temporale proprii prin intermediul căreia spațiul abstract devine loc, adică spațiu locuit, practicat, organizat semantic, definit cultural și totodată asumat ca experiență personală.

Instalația se organizează, în oglindă, în jurul a două serii de imagini fotografice, alb-negru, care expun autoportrete performative ale artistului, prezentat în diverse ipostaze cotidiene. Prima serie, realizată în urmă cu douăzeci și unu de ani, a fost expusă în același spațiu, cel al fostului Centru Cultural Francez, instituție a cărei importanță pentru artele vizuale ieșene se cuvine retrospectiv subliniată. În anii nouăzeci, instituția a fost partenerul primelor ediții ale festivalului de performance Periferic, iar revenirea lui Felix Aftene la acea perioadă poate fi înțeleasă și drept o nostalgică revenire la efervescența creatoare a acelor ani, în care precaritatea economică a fost suplinită de bucuria descoperirii unui limbaj artistic caracterizat atunci drept „neconvențional”. În aceste imagini se poate remarca genul de explorare a corpului și de introspecție practicat de Vito Acconci sau Bruce Nauman, interesantă la acel moment prin noutatea pe care tematizarea cotidianului o reprezenta în discursul artistic local. Hiatusul ce separă lucrările pionierilor artei video americane din anii șaptezeci de cele realizate de Felix Aftene cu douăzeci de ani mai târziu persistă și este replicat prin realizarea unei replici contemporane a proiectului fotografic inițial, devenind o altă temă secundară a expoziției. Imaginile de dată recentă descriu o buclă temporală în care spațiul interstițial ce se constituie astfel pe coridorul instituției devine receptacolul memoriei personale a privitorului. Ce s-a întâmplat în arta contemporană din Iași și în practica personală a artistului? Ce urme a lăsat trecerea timpului? Ce mai poate fi recuperat din acel trecut?

În fapt, întreaga expoziție deschide, asemeni unui pliu, multiplele temporalități încapsulate în orice imagine. Potrivit lui Georges Didi-Huberman, imaginea este constitutiv policronică și orice interpretare a sa este inevitabil anacronică. Ea nu aparține unui singur timp, epocii sale, încapsulând „spiritul vremii”, ci este prin excelență un mediator între vremuri. Anacronismul nu rezidă doar din faptul că privitorul aduce cu sine orizontul cultural specific timpului actual, al momentului în care imaginea este privită, decodificată și re-prezentată, ci și din faptul că în însuși momentul creației sale, imaginea aparține atât trecutului spre care se deschide prin referințele sale culturale, cât și viitorului ce încă nu s-a scris. În acest pliu temporal, orice imagine poartă cu sine amintirile ce îi sunt asociate, speranțele și proiecțiile nematerializate, precum și acele viitoruri posibile care s-au actualizat. Iar autoportretul, tematica predilectă a lui Felix Aftene, asupra căreia acesta revine în epoca selfie-ului, situând-o la granița fină și incertă dintre contemplarea narcisistă a sinelui și explorarea urmelor timpului asupra propriului corp, pare cel mai în măsură să exprime vizual durata temporală.

Într-o lectură deopotrivă fenomenologică și simptomatologică, s-ar putea concluziona că picturile cu care artistul completează în expoziție lucrarea video, extrăgând și reînscenând cadre din film asemenea unui muzeu alternativ, trădează și transformările carierei sale personale în aceste două decenii. Aceasta s-a organizat tot mai mult în raport cu cerințele pieței de artă, inexistentă la acel moment, dar pare să fi pierdut involuntar ceva din prospețimea naivă cu care recupera în anii nouăzeci limbajul artistic al neoavangardelor.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral