​Un duo artistic inedit: Alexandra Floarea și Alexandru Floarea

Maria Bilașevschi Publicat la: 14-07-2017

Pe simezele Galeriei „Dana” am asistat la un dialog artistic: Alexandra Floarea, cu expoziția Soul Texture, și Alexandru Floarea, cu expoziția Dni Powstania, care au propus un nou mod de a interacționa cu și în fața unei lucrări de artă.

 

Îndepărtându-se de acumulări metaforizante și preferând explorarea formelor în sine pentru frumosul ce se naște din aleatoriu, Alexandra Floarea studiază materia, o provoacă prin suprapuneri, fuziuni sau transformări. Toată această luptă cu caracter introspectiv și liber este expresia unui refuz asumat de a crea legături evidente între premeditare și imagine. Structurile ce iau pe rând forme anorganice, vegetale, ale unor schelete calcaroase ce ne trimit cu gândul spre o lume microscopică supradimensionată sunt eliberate prin gest, artista argumentând, printr-o explozie în crescendo, crezul său artistic. Alexandra Floarea crede în experimentul cu materiale comune, industriale, neconvenționale, precum spuma poliuretanică, pentru a scăpa de tirania formei, picturalul născându-se din asocierile cele mai neașteptate, în texturi irepetabile, ce dau forma unor procese mentale sau stări interioare. Fiecare lucrare pornește de la suprafața plană, asupra căreia artista intervine prin suprapunerea de substanțe și pigmenți, care la rândul lor cresc în structuri singulare, individualizate în eruperea tridimensională.

Continuatoare a practicilor „alchimice” ale lui Burri sau Dubuffet, artista apelează la mistica intrinsecă a materialelor care, odată activate, își dezvăluie propria valoare. Cu certe apropieri de ceea ce Alloway numea matter-painting ori Greenberg „basorelief ascuns”, creația Alexandrei Floarea regenerează jocul dintre materie și memorie, explorând adâncimile intangibile ale spațiului și ale materiei dincolo de perimetrul planului bidimensional.

Fixate în rame neutre, densitățile texturale se aglomerează, se întretaie, se presează una pe cealaltă ori țâșnesc eliberate din suport. Materialele folosite sunt o reflectare a prezentului, industrial, anonim, de masă, pe care artista le înzestrează cu calități estetice prin intervenția cromatică, temperată, menită să amplifice starea naturală a substanței.

Hărți ale unor stări irepetabile, unele lucrări ale artistei folosesc tiparul pe alocuri geometric cu scopul de a-l întrerupe cu elemente ce au o aparență geologică ori viscerală. Suprafețele Alexandrei Floarea te provoacă vizual și tactil prin evocarea unor texturi ce aparțin terestrului, dar care în același timp par să se extindă încontinuu spre alte dimensiuni. Fie că apelează la structura supradimensionată a unor celule ce plutesc într-un fluid ce amintește de facerea lumii sau direct la imaginația privitorului, fiecare piesă face parte dintr-un puzzle ale cărui intensități cromatice și texturale te poartă spre o descărcare finală.

O atmosferă a violenței reprimate, a memoriei pierdute, a dezintegrării omului străbate prin și din lucrările lui Alexandru Floarea. Contraste tulburătoare emerg din ținutele vestimentare create de artist, ce te atrag într-un vortex a cărui deschidere este, în fapt, oglinda conștiinței fiecăruia dintre noi. Alexandru Floarea aduce la zi tema recurentă a umanității: războiul. Atemporal și pretutindeni, războiul său extrage din statistici siluete umane cărora le redă învelișul, le umanizează prin estetizarea fiecărei piese de îmbrăcăminte. Imaginea unui carnagiu este omniprezentă însă, paradoxal, prin suprapunerile de materiale diferite ca textură și formă, abominabilul ia forma frumosului, trezind privitorului o fascinație aproape fetișistă.

Artistul alege o cromatică având certe trimiteri la uniformele militare, însă concepe propriul cod de culori, simplificat și golit de decorații. Verdele kaki, roșul sângeriu, griurile, brunurile sunt adesea culori obținute după tratarea pielii cu substanțe chimice care erodează ori decolorează materialul. Artistul lasă compușii artificiali să intervină până în punctul în care degradarea conferă ținutei aspectul unei uzuri excesive, al unor rămășite de material ce poartă în ele amprenta țesutului uman. Mai mult decât atât, în partea superioară a unor ținute ce amintesc de un corset sfâșiat prin care se vede pielea tumefiată, Alexandru Floarea utilizează folii de plastic în interiorul cărora introduce viermi deshidratați și propriul sânge alături de coloranți. Dezintegrarea fizică este articulată de artist și prin intervenția cu obiecte ascuțite asupra pielii, pentru a crea senzația de arsură sau explozie provocată de grenade.

Având în vedere acest aspect, al frumosului exterior și al urâtului în concept, artistul a ales ca fiecare ținută să trezească senzația unei încorsetări sufocante, ca și când, sub același înveliș, s-ar înghesui corpul fizic al prezentului și corpul istoric al individului fără nume. Inversând logica ținutei militare, Alexandru Floarea construiește piramidal personajul, pornind de la încălțămintea sub forma măștilor de gaze – în fapt, cranii disimulate – înfipte în cozi de topor sau țepușe din lemn, filtre ale vieții și ale memoriei, la elementele vestimentare alipite pielii ce poartă urmele tragediei, din plastic sau tifon. Urmează chingile intersectate din piele, fustele ce imită forma unui obuz sau dezvăluie rănile deschise ale trupului, pelerinele însângerate ori jachetele-armament, ce trezesc privitorului senzația greutății fizice și morale a purtătorului.

Personajele lui Alexandru Floarea, aduse la viață prin înveliș, sunt o explorare sofisticată a moralității, răului, neșansei, dar și a conștiinței omului postmodern aflat în fața unui inedit exercițiu de resurecție a umanului. Ramificațiile temei la nivel psihologic și fiziologic se observă și în alegerea artistului de a-și sacrifica părul, izolat într-o casetă, act ce închide în mod ritualic jertfa sa în numele acelor mase de anonimi, prinși fără voia lor în conflagrații.

Respingând stereotipurile, Alexandru Floarea a conceput aceste piese ca un statement în care ignoranța este extirpată, artistul articulând prin culoare și formă răspunsuri cu privire la trecut, prezent și viitor.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral