​Ozymandias, rege între regi

Angelo Mitchievici Publicat la: 14-07-2017

Când Ridley Scott, cel care a inițiat seria Alien în 1979, a revenit în 2012 cu Prometheus, a adăugat nu doar efecte ale narațiunii clasice care ajunsese într-un impas după Aliens: Misiune de pedeapsă (1986) al lui James Cameron, Alien (1992) al lui David Fincher și Alien – Renașterea (1997) al lui Jean-Pierre Jeunet, ci și o dimensiune superioară, racordând-o la marile teme ale culturii europene.

 

Schema inițială pe care au fost edificate toate episoadele anterioare rămâne: echipajul unei nave spațiale care pregătește colonizarea unei planete ospitaliere, Origae-6, intră în contact cu o specie extraterestră extrem de agresivă și invazivă, echipată pentru a ucide și care folosește corpul uman drept incubator-gazdă pentru dezvoltarea fetusului, mixând ADN-ul gazdei cu cel al viitorului organism. Nava spațială – colonie recepționează o undă de șoc ce solicită scoaterea din hibernare a echipajului la intervenția cyborgului Walter. O transmisie venită din eter face deodată vizibilă o planetă apropiată, care prezintă parametrii favorabili locuirii. Căpitanul navei ia decizia fatidică de a explora planeta și descoperă o navă extraterestră eșuată în mijlocul unui peisaj montan grandios. Doi membri ai echipajului sunt contaminați de sporii prezenți într-o ciupercă, devenind mame purtătoare pentru creaturile bine-cunoscute din toate celelalte filme. Salvarea temporară vine cu chipul familiar al cyborgului David, leit Walter, dar dintr-o altă generație, care-i va adăposti pe supraviețuitorii echipajului într-o metropolă care a devenit necropolă în urma unei apocalipse induse.

Confruntarea dintre homo sapiens și aceste șopârle cu aspect de crustacee ieșite din imaginarul flamboaiant, mecanomorf-barochizant al lui Hans Rudi Giger, un război al lumilor și speciilor deopotrivă, are de fiecare dată ca miză salvarea civilizației umane de la o invazie pe scară largă. Atât în filmul anterior, Prometheus, cât și în acesta, regizorul a mutat accentele de pe narațiunea-cadru pe reflecția cu privire la ceea ce este definitoriu pentru natura umană prin raport cu un al treilea gen, cyborgul, poate expresia cea mai subtilă de alienare prin similitudine a umanului. Ambele filme incorporează și relansează interpretativ configurațiile mitologice centrate în jurul lui Prometeu și Faust. Prometheus nu era doar un nume aruncat pe un afiș; Ridley Scott punea în discuție gesticulația prometeică, fondatoare de umanitate ca hybris reinjectat unei lumi postumane, ca dorință de a concura cu zeii pe planul creației, de a te reflecta în gestul creator primordial, creând la rândul său o rasă, o specie etc. Alien: Covenant, unde regizorul colorează faustic pasiunea cunoașterii, se deschide cu o discuție deloc inocentă între Creator și creatura sa, între savantul Peter Weyland (Guy Pearce) și David (Michael Fassbender), cyborgul creat de el, purtând numele uneia dintre capodoperele lui Michelangelo. Creația este destinată unei totale servituți, dar David al lui Weyland face două constatări esențiale și neliniștitoare: 1. cel care l-a creat își are propriul creator, pe care nu-l cunoaște, prin urmare propria servitute dublată de ignoranță; 2. creatura pe care o reprezintă are un avantaj esențial față de creatorul său, este teoretic nemuritoare. Se află în acest dialog germenii unei disidențe care va fi exploatată ulterior în film. Ridley Scott va confrunta o creatură răzvrătită împotriva stăpânilor, David, cu una care le este atașată, Walter. Ceea ce este interesant, ceea ce ar trebui să-l umanizeze pe David, atracția sa pentru artă, muzică și poezie se află în prim-plan, îl alienează, îl confruntă cu o nietzscheană voință de putere, cu o pasiune faustică. Viziunea monumentală chiar și în catastrofă a unei civilizații distruse, un megalopolis populat de figurile contorsionate agonic, litificate ale ultimilor locuitori și de gigantice chipuri sculptate în rocă se acordă cu minunatul poem Ozymandias al lui Shelley. Din acest poem citează David atunci când îl inițiază pe Walter în arta delicată a flautului, confruntându-l cu orizontul unei deveniri în care cyborgul a uzurpat locul creatorului său: „My name is Ozymandias, King of Kings;/ Look on my Works, ye Mighty, and despair!”. Există aici trăsăturile predilecte ale sensibilității romantice, titanismul, vizionarismul și excepționalismul care definesc deopotrivă arhitecții și distrugătorii de lumi și frumusețea ca violență. David se proiectează în figura lui Ozymandias, îi îmbrățișează perspectiva fără să înțeleagă mesajul poemului în care ruinele imperiului clădit pentru eternitate al lui Ozymandias, rege între regi, denotă efemeritatea oricărei arhitecturi umane care sfidează zeii. Într-o dimensiune postumană, David a devenit unul dintre acești „zei” care experimentează în retortele laboratorului său noi specii, lumi posibile, istorii alternative, informat cultural de arta speciei din care face parte creatorul său. Nu mă surprinde că la scenariul acestui film a lucrat o adevărată echipă, compusă din Michael Green, John Logan, Jack Paglen, Dante Harper, Dan O’Bannon și Ronald Shusett. Însă narativul și imaginea fuzionează aici având ca liant imaginarul. Un decupaj citadin pe care regizorul îl fixează într-un flash fotografic își are corespondentul într-un tablou celebru, Insula morților, al pictorului german simbolist Arnold Böcklin, reluat de Hans Rudi Giger în datele stilisticii sale mecanomorfe. Mi se pare definitoriu pentru ceea ce Ridley Scott adaugă filmelor sale – a se vedea un caz similar cu filmul Hannibal (2001), din faimoasa serie avându-l ca personaj principal pe sociopatul estet Hannibal Lecter – acest fond al culturii clasice europene, al temelor sale definitorii, decelabile și în efortul de (auto)stilizare.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral