​Despre eroi și morminte sau despre uitare ca somn

Cătălina Bulborea Publicat la: 14-07-2017

„Cică a chemat într-o zi Dumnezeu pe Iisus, pe Moise și pe Mahomet și le-a spus:

– Oamenii au înnebunit. Unul dintre voi trebuie să se coboare numaidecât pe pământ, să stâmpăre vrajba dintre ei, că parcă a pus dracul stăpânire pe sufletele lor, așa se dușmănesc și se omoară unii pe alții. Eu zic să te duci tu, Moise, că ești mai bătrân și ți-au rămas ai tăi mai cu credință.

– Așa e, însă ai mei n-au decât foloase de pe urma războiului. Cei care nu sunt scutiți sunt la coloane, la aprovizionare, la automobile, unde trăiesc așa de bine și învârtesc atâtea afaceri, că m-ar lua la goană când le-aș vorbi de pace…

– Atunci, du-te tu, Mahomet.

– Eu, Doamne, nu mă pot duce, că-s Dardanelele închise.

– Atunci se va duce Iisus.

– Eu sunt mobilizabil și, cum m-or prinde, mă trimet pe front.

– Dar de ce nu te duci tu, Doamne?

– Pentru că, zice Dumnezeu, Kaizerul asta așteaptă: să mă scol eu, ca să se așeze el în locul meu.

Și neviind nimeni să-i despartă, se bat oamenii înainte” (Arhibald, Cimitirul prizonierilor români. Impresii din timpul războiului. Note de om necăjit, Poporul S.A., București, 1921).

O anecdotă de acum 100 de ani, care ilustrează amar, dar cu tandrețe o lume a cărei inocență lua sfârșit odată cu începerea Marelui Război. Printre replici se ascundeau semințele apropiatului viitor, ce avea să spulbere echilibrul unor seculare comunități multietnice și plurireligioase.

Prins între imperii muribunde, tânărul Regat al României nutrea visul unui stat național unitar, vis pentru care intrase în război. Deși extrem de costisitoare, eforturile de înzestrare a armatei și de fortificare a teritoriului (cele mai importante fiind Cetatea București și linia de fortificație Focșani – Nămoloasa – Galați) și-au dovedit repede inutilitatea, Capitala și mai mult de jumătate din teritoriul țării fiind ocupate la doar trei luni de la intrarea în război. Printr-o răsturnare de situație aproape miraculoasă și presupunând costul a sute de mii de vieți, refugiul la Iași a fost transformat în rezistență, iar rezistența în victorie.

Participarea la război de partea Antantei a făcut posibilă împlinirea idealului național de unificare a teritoriilor istorice româneşti, ceea ce a adăugat o dimensiune suplimentară cultului eroilor căzuți pe front. În primele decenii ale secolului XX, populația Regatului era una preponderent rurală, tradiționalistă și religioasă, pentru a cărei mobilizare la război Statul și Biserica au promis o dublă recompensă: pământ și mântuire. După război, promisiunea împroprietăririi a fost îndeplinită prin Reforma Agrară din 1921, iar celor căzuți li s-au ridicat mausolee și monumente comemorative în aproape fiecare sat din Vechiul Regat. Solidaritatea construită în timpul războiului a hrănit societatea românească până la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.

În deceniile ce au urmat, România a trecut prin dureroase procese de ștergere și rescriere a memoriei. Mulți veterani ai Primului Război Mondial au sfârșit în închisorile comuniste, iar istoria a fost răstălmăcită propagandistic, pentru a legitima o ocupație disimulată. Memoria autentică a Marelui Război și a Marii Uniri a supraviețuit conservată în muzee și cărți vechi, dar a rămas vie în sate, unde „monumentul” este și azi un reper topografic și mental. Orășeanul, în schimb, își aduce aminte de eroi doar când traseele lui cotidiene intersectează o ceremonie militară cu depunere de coroane.

Enclavizate între terenuri private, prin ignorante decizii de împroprietărire post ’90, forturile Bucureștiului și urmele câmpurilor de bătaie ale Primului Război Mondial se descompun lent în vegetație. Rar, câte un aventurier, cu sau fără detector de metale, le tulbură liniștea. În întăriturile liniei de fortificație Focșani – Nămoloasa – Galați cuibăresc candid găini, în timp ce, în alte țări, câmpurile de luptă și tranșeele din timpul Marelui Război sunt conservate și vizitate cu avid interes, ceea ce le asigură sustenabilitatea.

Încă nu am înțeles că fără memorie nu putem avea identitate, într-o vecinătate copleșitoare, în care conștiința istorică e singurul garant al supraviețuirii, și nici că patrimoniul construit este suportul memoriei. Stimulate cvasi-inconștient, solidaritatea socială și conștiința de sine a românilor se rețes încet, cam în același ritm în care urmele Marelui Război dispar. Când ne vom fi trezit din somnul uitării, memoria materială a Războiului de Întregire Națională va avea evanescența unui vis. Acum însă, deși suntem aproape de Centenar, rămânem încă imaturi cultural, prea mici pentru un trecut atât de mare.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral