De la sensul unui text la sensul vieții

Radu Cristian Andreescu Publicat la: 14-07-2017

Multiple sunt căile care duc la filozofie. Ne întrebăm – noi, cei care ne dedicăm studiului ei – care sunt condițiile în care se poate face filozofie potrivit cu noul ei statut în destinul cultural al Europei. Nu cred că i-am răpi filozofiei aura academică dacă am coborî-o, așa cum a făcut Socrate, spre publicul larg; căci nu suntem toți Socrate, dar putem fi socratici. Și nu de o coborâre a filozofiei ar fi nevoie astfel, ci de o deschidere a ei. Receptivitatea publică la filozofie ține de o particularitate regională. În Franța anilor ’90, cartea lui Pierre Hadot Qu’est-ce que la philosophie antique? a devenit bestseller prin epuizarea primului tiraj în câteva săptămâni, consecința punerii ei pe piață fiind faptul că în cafenelele Parisului întâlneai oameni de diverse pregătiri profesionale citind o carte despre filozofia antică.

 

Ar fi pentru noi, central-esticii Europei, un exercițiu rodnic acela de a privi Occidentul cultural nu doar în lumina simplei admirații, ci în efortul de a aduce filozofia de la altitudinea turnului de fildeș în care au așezat-o prejudecățile temătoare la nivelul gândirii de fiecare zi. Ne lipsește agora de altădată ca spațiu al exercițiului gândirii odihnite. Vorbind, însă, de agora, de spațiul privilegiat al discuției, putem crede că dezbaterea filozofică este un demers revolut. Secolul XX a dat deja o nouă față filozofiei, pierzându-i autonomia fie în profitul literaturii (cazul continentalilor), fie în cel al științei (cazul analiticilor). Consecința este faptul că filozofia – privită pe nedrept ca disciplină elitistă și lipsită de simțul realității – s-a izolat în spațiul universitar: o condiție necesară supraviețuirii ei, dar nu și suficientă.

Cum putem, așadar, deschide ușa filozofiei și cum putem construi o agora în postmodernitate? Și cum putem dovedi că acest proiect nu este o utopie, ci o întreprindere perfect realizabilă? Întrezărim două căi prin care filozofia își poate reintra în drepturile publice, spre folosul comun al iubitorilor de filozofie și al așa-numitei societăți civile în ansamblul ei.

Prima cale este cea a educației școlare. Mi s-a întâmplat să asist la o conferință de filozofie cu un subiect de specialitate (discursul protreptic în neoplatonism) la finalul căreia un membru al auditoriului, probabil student, a adresat două întrebări cu un grad neașteptat de generalitate: „Prin ce anume un intelectual este superior unui analfabet? Poate fi un analfabet virtuos?”. Am realizat că în noi – elevi, studenți, profesori, scriitori, cercetători și alții – există întrebări filozofice care nu-și găsesc la îndemână răspunsul. Și este tot sarcina filozofiei de a servi răspunsuri tuturor – filozofilor și „nefilozofilor” deopotrivă, celor care nu au nici un răspuns, cât și celor care își au deja propriile răspunsuri. Experiența întâlnirii cu filozofia trebuie să țină de parcursul formator al școlii. A crește receptivitatea față de filozofie înseamnă a face filozofia posibilă în actul educării. Și mai ales în zorii educării. Întâlnirea cu filozofia nu este niciodată conștientizată ca atare, dar aceasta nu o face mai puțin esențială. O face doar ratată, din păcate, de multe ori, prin abordări didactice care urmăresc altceva decât formarea elevilor în vederea descoperirii de sensuri – de la sensul unui text la sensul vieții. S-a pariat, se pare, că felul de a face educație în școală prin actuala ofertă educațională va fi unul profitabil. Or, în acest mers al lucrurilor, ocaziile elevului de a reflecta pe cont propriu asupra textelor sunt prea puține, iar în această restrângere a libertății de reflecție nu se află nici un câștig. Copilăria și adolescența sunt vârstele la care omul întâlnește filozofia în două feluri: primul fel îl reprezintă întrebările „Cine sunt?”, „De unde vin?”, „De ce sunt diferit de ceilalți?”, întrebări care dau de înțeles că așteaptă un răspuns autorizat, un răspuns filozofic sau, cel puțin, un răspuns oferit cu răbdare. Al doilea mod al întâlnirii cu filozofia este prin text: „Ce a vrut să spună autorul?” este întrebarea pentru care, din păcate, sunt livrate, la orele de literatură din gimnaziu și liceu, răspunsurile prefabricate din comentariile pe care elevii, vrând-nevrând, le învață fără să fie necesarmente de acord cu ele și fără să mai încerce propriul răspuns. A deschide filozofia în școală înseamnă a lăsa mai mult spațiu interpretării, găsirii de sens în texte, pe de o parte, și a acorda un răgaz mai îndelungat pentru reflecția asupra întrebărilor care preocupă natura umană de la copilul care se miră de lume până la filozoful care încearcă soluții. Totodată, a deschide public filozofia înseamnă a ne educa în spiritul înțelegerii că nici un răspuns nu este definitiv și că menirea maestrului în raport cu discipolul este mai degrabă aceea de a indica drumuri decât de a sancționa erori.

A doua cale de deschidere publică este cea a cuvântului rostit. Există, spunea un filozof, lecturi de zi și lecturi de seară. Cred că, la fel, există idei menite să fie rostite în public și idei menite să fie scrise pe hârtie. Cel mai adesea, noi profesăm în idei scrise și ne educăm spiritul prin text, ceea ce, odată cu anii – vorbind la marea scară a istoriei, din Antichitate până azi –, a făcut ca profesia de orator să se convertească în cea de scriitor, o bună știință a vorbelor fiind înțeleasă drept știință a scrisului inspirat. De buna educare a speciei țin, însă, și cuvântul rostit, și cel scris, așa cum, dacă îmi îngădui să continui analogia, țin și lecturile de zi – cărțile care solicită vivacitatea intelectuală –, dar și lecturile de seară – răgazul vesperal în care sentimentele se eliberează în lectură. Noi vorbim astăzi despre nașterea filozofiei în polisul grec al secolului VI î.e.n., deși suportul acestei plasări temporale a primului moment filozofic este poate pierdut din vedere. Jean-Pierre Vernant fixează geneza logosului ca preocupare publică în momentul în care polisul grec se caracterizează prin eliberarea cuvântului. Cadrul argumentativ, astăzi ca și oricând altcândva, presupune un raport de 1 la 1 între participanții la argumentare. Argumentarea este posibilă nu în ierarhie, ci în egalitatea de poziții, iar de aici decurge o frumoasă etică a participării publice: sensul cuvântului rostit este invitația la dialog, la producerea spontană de gânduri, împotriva automatismelor de limbaj și a resentimentelor. De aceea, deschiderea publică a filozofiei înseamnă nu coborârea reflecției filozofice în registrul cotidian, ci preluarea în dezbaterea publică a modului în care se face filozofie, adică degajarea atitudinii prea încrâncenate spre un spațiu unde ostilitatea lasă loc schimbului conciliator de argumente.

Dimensiunea etică a profesiunii noastre (de cetățeni) aceasta este: de a fi mici socratici, de a repune un preț mare pe avantajul practic al filozofiei. Ne întrebăm: mai este Socrate posibil? Răspunsul ar fi: nu Socrate trebuie adus în actualitate, ci dispoziția filozofică însăși. Nu filozofia, ci modul de viață pe care aceasta îl presupune. Iar față de vremea demult apusă a lui Socrate, misiunea este cu atât mai grea cu cât modernitatea ne-a deprins cu lipsa efortului propriu de gândire pe care Socrate voia să îl insufle discipolilor. Educarea filozofică – adică ceea ce, așa cum am zis, ar trebui să ofere școala – înseamnă formarea gândirii pe cont propriu și receptivitatea la părerea celuilalt. Filozofia își are rigoarea ei, își are turnul de fildeș, dar, totodată, își are, pentru toți, nondiscriminatoriu, instrumentele de găsire a sensului. Și este vorba, din nou, atât de sensul unui text, cât și de sensul vieții.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral