O carte despre cum se scrie o carte despre boală

Constantin Piștea Publicat la: 14-07-2017

Așteptam ceva nou de la Lucian Dan Teodorovici, dar parcă nu chiar așa ceva. O carte despre boală și despre cum se poate trece peste zilele grele de tratament, în speranța vindecării. Așteptam un roman, dar am primit o confesiune prelungită despre cancerul limfatic. Şi nu numai.

 

Cel care cheamă câinii este un soi de jurnal, pe care scriitorul l-a ținut în lunile de chimioterapie și care a pornit de la mesajul unei pancarte întâlnite întâmplător: Writing is the only way of life. Fără să fi auzit în prealabil despre „situația” în care se aflase Lucian Dan Teodorovici și fără să fi prins vreun indiciu din promovarea cărții, am fost foarte surprins să aflu ce anume a provocat scrierea acestei cărți. Cum nu sunt un fan al jurnalelor, pe care le găsesc de cele mai multe ori prea afectate de intenționalitatea scrisului, am citit cu oarecare circumspecție, cel puțin la început, acest, cum să-i zic?, volum de confesiuni.

El începe cu un fragment dintr-un roman pe care scriitorul îl avea în lucru, dar pe care s-a văzut nevoit să-l abandoneze odată cu boala. Fragmentul, sumbru, se potrivește contextului și anunță oarecum felul în care se va deschide șirul de destăinuiri, pe care scriitorul îl organizează cu meticulozitate, motivat de ideea că proiectul acesta nou îl va putea ajuta să treacă mai ușor peste lunile dificile care vor urma. El chiar explică felul în care s-a gândit de la început să-și organizeze capitolele, iar pe parcurs are numeroase trimiteri la „mecanica” scrisului, la modul în care și-a imaginat că toată experiența sa, sublimată în scris, poate să îmbrace o carte. De altfel, vedem aici cum se scrie o carte despre cum se scrie o carte.

Mai puțin intim decât mă așteptam – dar poate că un grad în plus ar fi trecut totul în patetism –, jurnalul acesta este atât despre scris, cât și despre boală, ca fenomene pe care viața le tratează egal, ca pe o democrație din care scriitorul este liber să ia ce vrea. Cuvintele au uneori puterea medicamentelor. Ele organizează și pun totul într-o lumină nouă, lumină ale cărei nuanțe se pot schimba prin simpla înlocuire a unui cuvânt. Importanța cuvintelor este covârșitoare, după cum și o virgulă pusă altfel într-o frază îi poate schimba acesteia semnificația. „Lucrurile se pot schimba fundamental de la un simplu cuvânt scăpat într-o frază. Un cuvânt ca un virus într-un program de computer. Pentru imaginație, în general, nu s-a inventat încă vreun firewall sau vreun antivirus, așa că în ea stau mii de cuvinte cu același potențial de deturnare a poveștii.”

Textul este aici ca un corp uman, vulnerabil, oscilant, rodul unor multiple procese psihice și al unor factori de care uneori nici măcar scriitorul nu este conștient. Lucian Dan Teodorovici pare că deține controlul capitolelor din Cel care cheamă câinii, însă imprevizibilul rămâne acolo, în spatele rândurilor, după cum diagnosticul final așteaptă sfârșitul ședințelor de chimioterapie.

Când afli despre boala cuiva, te gândești automat la modul în care respectivul trebuie să fi întâmpinat vestea, la cât de copleșit de tristețe trebuie să fi fost. Îl vezi pur și simplu dărâmat, ca sub un acoperiș putred, prăbușit la cutremur. În schimb, Lucian Dan Teodorovici susține cu oarecare dezamăgire că nimic nu s-a schimbat în el și că nu se vede altfel. Că a rămas, spune el, „la fel de banal ca întotdeauna”. S-au schimbat doar privirile celorlalți, ale celor care știu. „Noaptea ce a urmat aflării diagnosticului nu mi-a schimbat radical viața. Nu a apărut în mine vreun războinic. Nu s-a schițat nici măcar vreun înțelept. În acea noapte, n-am făcut decât să mă tem așa cum m-am priceput eu să mă tem.”

Viața bolnavului, degrevată brusc de tot felul de sarcini, se scaldă într-o apă liniștită, călduță, într-un confort ciudat, cu care scriitorul începe să se obișnuiască, astfel încât chiar ajunge să se întrebe dacă nu cumva îi va lipsi. El are acum răgazul de a interpreta în scris chestiunile arzătoare ale lumii ori de a se certa cu vizitatorii colegilor de salon, de a juca diverse jocuri pe calculator și de a se întâlni cu cei din spatele nickname-urilor, pur și simplu are timp de a fi el însuși, iar asta e destul pentru a te întreba, uluitor, dacă nu cumva boala este o opțiune în regulă. Scriitorul speră să se facă bine, dar în același timp este conștient că nu se va mai întâlni cu detașarea pe care i-a oferit-o boala. „Va fi momentul de început al reîntoarcerii la viața obișnuită, căci sunt convins că-mi va confirma remisia cancerului. Iar din acel moment vor intra în remisie toate scuzele pe care mi le-am oferit mie însumi, va intra în remisie și liniștea cu care aproape că m-am obișnuit.”

Ca și în alte confesiuni pe marginea bolii, și aceasta ajunge inevitabil la întrebări despre semnificația vieții și a morții. Amintirile de familie se împletesc cu relatări curente, iar situații aparent anodine sunt interpretate în moduri surprinzătoare, astfel încât realizezi că nimic nu este întâmplător și că lucrurile se leagă, chiar și peste ani, chiar și atunci când pare că nimic nu le poate lega. Este, poate, ideea principală de aici, conștientizarea importanței oricărui „nimic” pe care-l trăim.

Şi-apoi mai e și cetățeanul pe care scriitorul îl vede cum trece prin fața casei sale, strigând la câinii pe care-i știa prin preajmă. Respectivul urlă la câini, chiar și când câinii nu sunt acolo, ducând parcă în spinare oglinda lui Stendhal, care reflectă nu drumurile înnoroite, ci frica. Din această perspectivă, o carte despre cum se scrie o carte este o modalitate potrivită de a ține la distanță până și câinii inexistenți, de a ține la distanță până și frica. Scrii despre boală și despre frică tocmai pentru a le stăpâni. Ştii că sunt acolo, dar parcă atâta timp cât le îndosariezi, le pomenești, le și ții sub control. Iar după ce se termină drumul și ai ieșit din zona de patrulare a câinilor, poți spune, precum Lucian Dan Teodorovici, la finalul cărții: „Dar nu ceea ce vezi, ceea ce auzi, ceea ce gândești contează cu adevărat pe lumea asta”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe