​Monomahia. O analiză a luptei

Paul Andrei Mucichescu Publicat la: 14-07-2017

Lupta este aceeași, dar de două feluri. În luptă, subiectul trebuie să fie strateg, înțelept ca șarpele, să folosească iscusit imaginația pentru a învinge și a se restatornici în orizontul senin (κατάστασις), în care, stăpânind, poate fi blând și cu „inimă bună”. Poți lupta numai cu „celălalt” sau cu propriul sine; ești obligat(ă) să alegi între acestea două.

 

În lupta cu celălalt (cu orice sau oricine), imaginația pleacă de la un dat sensibil și încearcă să depășească realitatea prin tot ceea ce-i poate fi asemănător; voința este axată pe un (nou) câștig exterior, iar satisfacția victoriei este plăcerea. Plăcerea este însă lipsită de orizont, căci este îndreptată spre sine. „Înăuntru” sinele este limitat și conștiința acestei limite va fi simțită ca un gol (ca o „ajungere la fund”), imaginația trebuind reactivată pentru salvgardarea stării. Un nou obiectiv trebuie precizat și stăpânit, iar orice alt sine trebuie declarat doar o iluzie. Acest mod de satisfacție nu poate fi senin așadar, ci doar necontinuu, necesitând intrisec din nou o luptă, în manieră expansionistă. Nestatornicia determină o ciclicitate permanentă, al cărei proces alterează în fond sinele. Acesta înțelege insuficiența într-un mod neconștientizat, autodeterminându-și o inerție în „bezna” dinafara sa. Procesul duce la deplina negare de sine și substituirea sinelui cu satisfacția aleasă. Ultima ajunge, altfel spus, să pară mai reală decât sinele, depășirea realității vizată de imaginație constituindu-se într-o fictivă „a doua natură” – o formă fără fond (εἴδωλον), ce „încurcă ițele” și „răscolește inima”, ajungând să stăpânească sinele.

În al doilea fel de luptă, confruntată cu starea de fapt, imaginația folosește inteligibilul (vizează istoria formării sinelui) pentru a identifica posibila iluzie actuală. Voința este axată pe câștigarea sau menținerea păcii interioare, iar victoria sperată este reașezarea în realitate, neînfrânta revenire în locul și „timpul” orizontului senin. Revenirea reclamă pe de o parte o istorie personală și transpersonală. „Vremea aceea”, însă, și competențele celor înrudiți în spirit sunt deplin accesibile. Accesul este posibil tocmai în virtutea înrudirii, iar orizontul acelui loc arată chemarea. Pe de altă parte, revenirea reclamă o cădere. Dar aceasta poate fi și una doar imaginată, lupta fiind mutată în exteriorul sinelui, într-o proiectivitate, fiind posibilă chiar și acea distanțare care să garanteze neafectarea sinelui.

Sinele rămâne însă sine însuși, nefiind iluzoriu chiar și din rațiunea realității semenilor. Prin acest proces sinele nu este anihilat, nu este antrenat în nestare, ci așezat „între oameni” „dedesubtul unui cer senin”. Această stăpânire de sine naște „inima bună”(εὐθυμία).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral