La protest de 1 Mai

Diana Mărgărit Publicat la: 14-07-2017

Deși în mentalul colectiv românesc ziua de 1 Mai este asociată unui festivism cu aromă de mici, bere și briza mării, istoria sa este frământată de nemulțumiri, revolte și violență. De aceea, maniera în care este celebrată astăzi de către români denotă crasa ignoranță a semnificației sale reale, dar și o îndepărtare aproape radicală de sensul său politic și social inițial pentru care la nivel global este recunoscută drept Ziua Internațională a Muncitorilor sau Ziua Muncii. Drept este însă că, pentru conversia sa festivistă în contextul românesc, dar și în alte state vecine, se fac vinovate și autoritățile comuniste, ce au transformat-o într-o sărbătoare (și zi liberă) demnă de parade, glorificări ale liderului și partidului, propagandă și multe zâmbete false.

 

În fapt, ziua de 1 Mai a constituit la origine o pagină febrilă din istoria tumultuoasă a confruntărilor violente dintre cetățeni și autoritățile statului, în numele drepturilor și emancipării celor oprimați. Mai precis, ea amintește de revolta muncitorilor din Chicago pentru reducerea la opt a numărului de ore de lucru. A debutat pe 1 mai 1886, dar trei zile mai târziu, când un presupus anarhist a aruncat o bombă, forțele de ordine au intervenit violent, reprimând sângeros revolta. Astfel, Haymarket a devenit simbolul rezistenței muncitorilor într-un context socio-politic în care drepturile sociale erau simple reverii, dar și al abuzului pe care îl comite statul pentru a reprima orice formă de nesupunere civică. Ironia face că, deși mișcarea a fost inițiată de diverse grupări de stânga (anarhiști, comuniști, socialiști), 1 Mai a fost numită Ziua Internațională a Muncitorilor de către Internaționala a II-a, din care fuseseră excluse organizațiile anarho-sindicaliste. Soarta mișcărilor anarhiste care au militat activ pentru drepturile muncitorilor a fost de altfel presărată cu multe episoade similare. Astăzi, din păcate, anarhismul este sinonim cu asasinate sau violențe de stradă, istoria ingrată (mai precis, atât statul liberal, cât și cel comunist) uitând aproape complet meritele sale în lupta pentru drepturi și protecție socială. Așadar, în percepția publică, anarhismul a ajuns să reprezinte forma deviantă a nesupunerii civice pe care statul are datoria de a o reprima cu orice mijloace.

În ciuda progreselor în garantarea drepturilor omului, condițiile de muncă precare rămân o problemă cu care statele, indiferent de coloratura ideologică a guvernelor lor, se confruntă în mod constant. Protestele antiguvernamentale organizate pe 1 Mai 2017 în Chicago, Los Angeles, New York, Washington, Seattle, San Francisco, Istanbul, Havana, Pristina, Paris, Tbilisi sau Caracas au condamnat la unison sărăcia, lipsa protecției sociale și exploatarea angajaților la locul de muncă. Din mulțimea de mișcări care și-au manifestat în stradă nemulțumirea față de politicile guvernamentale au făcut parte și grupări anarhiste, diverse, pestrițe, mai mult sau mai puțin radicale. M-am întrebat deseori de ce, dintre toate mișcările sociale, cele anarhiste sunt reflectate în presă drept periculoase, vecine cu terorismul, dacă nu chiar teroriste. Dacă sunt aruncate cocktailuri Molotov sau incendiate mașini și în mod imediat este prezentată și sursa răului, adică grupările anarhiste, dintr-odată scenariul devine inteligibil. Devine evident în ochii autorităților politice (democratice sau nedemocratice) că o grupare care se definește antietatică, contrară autorității și raporturilor ierarhice nu trebuie neapărat să se manifeste violent pentru a fi reprimată. Simpla sa existență, potențialul său violent sunt suficiente pentru a justifica intervenția poliției.

Orice protest este în esență o formă de rebeliune care distruge barierele normalității sociale, o confruntare dintre două forțe: una care nesocotește ordinea socială și alta care o conservă. Cele două se ciocnesc într-o competiție a forței simbolice, a mesajului transmis și a mijloacelor cu care îl exprimă. Din acest motiv, un protest care nu deranjează, nu jenează buna funcționare a statului nu are forță, impact și, implicit, nici un rezultat pentru cauza în numele căreia mișcarea socială s-a coagulat. Să ne imaginăm, de pildă, ce ar însemna o grevă organizată duminica sau după ce programul de lucru din ziua respectivă s-a încheiat. Cu toate acestea, nici un guvern, oricât de democratic s-ar considera, nu va accepta cu ușurință un protest. Uneori, va confecționa situații care să-i legitimeze represiunea manifestației, așa cum poliția americană a făcut în mai 1886, cu ocazia revoltei din Chicago, sau va căuta țapi ispășitori – anarhiști, huligani, golani, hipsteri. De aceea, deși pare greu de crezut, statul trebuie educat că protestul nu doar este natural, ci și necesar, că reprezintă unul dintre puținii vectori ai schimbării. Grea sarcină are așadar statul: să se transforme, rămânând același.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe