Franța: un președinte neașteptat, cu un program ambiguu

Bogdan Călinescu Publicat la: 14-07-2017

În luna mai s-a ținut al doilea tur al alegerilor prezidențiale din Franța, care va fi urmat de legislativele programate în iunie. Cum era de prevăzut, candidatul Macron a câștigat fără probleme. Marea excitație a fost complet inutilă, deoarece victoria lui Marine Le Pen nu ar fi fost posibilă. Ar fi avut nevoie să obțină 11 milioane de voturi în plus față de primul tur. A obținut 4 milioane în plus, ceea ce e deja enorm. Scorul e dublu față de cel obținut de tatăl ei în 2002. Cât despre Macron, dacă ținem cont de abțineri și voturi albe, doar în jur de 20% dintre francezi au votat pentru el. E foarte puțin și asta înseamnă că majoritatea celor care au votat în turul doi au făcut-o nu din adeziune la programul său, ci din opoziție față de Marine Le Pen.

Guvernul – provizoriu – pe care îl propune e abil, scopul său e să câștige alegerile legislative, un adevărat miracol pentru un candidat care a câștigat alegerile prezidențiale neavând un partid care să-l susțină. A numit deci ca prim-ministru un transfug de dreapta și a alcătuit un amestec ingenios de politicieni „liber-schimbiști”, precum François Bayrou (când de dreapta, când de stânga), sau „reciclați”, precum Marielle de Sarnez, care și-a început cariera politică în 1974, pe vremea lui Valéry Giscard d’Estaing… Câțiva miniștri vin din sectorul privat, precum directoarea Editurii Actes Sud, numită la Ministerul Culturii, sau directorul prestigioasei școli de comerț ESSEC, numit la Educație (care însă a mai fost ministru adjunct în perioada Sarkozy). Cât despre reformele economice atât de necesare în Franța, e greu de spus ce se va întâmpla.

 

Nu există liberalism de stânga sau de dreapta. Există doar reforme liberale

Odată cu victoria lui Emmanuel Macron la președinția Franței, au apărut și o serie de speculații referitoare la politica pe care acesta o va duce, auzind deseori expresiile „liberalism de stânga” sau „liberalism de stat”, precum și deja cunoscuta „liberalism social”. Astfel de formulări pornesc de la principiul francez conform căruia liberalismul trebuie să fie temperat/moderat. Frica inoculată de educația națională, de sindicate, de o parte dintre mijloacele media în care politica legată de acest cuvânt face ca orice enunț care-l conține să fie însoțit de un adjectiv care să-l înfrumusețeze…

Liberalismul însă nu poate exista în toate aceste forme. Au existat guverne de stânga care au introdus reforme liberale, dar care nu au făcut liberalism de stânga. Fostul prim-ministru Tony Blair a dus mai departe reformele liberale inițiate de Thatcher, nepunându-și vreodată întrebarea dacă sunt de stânga ori de dreapta (ne aducem aminte de excelenta sa formulare: „Gestionarea economiei nu este nici de stânga, nici de dreapta. Ea e ori bună, ori proastă”).

Jean-François Revel scria că „orice concepție conform căreia putem adăuga libertății din afară un univers social, tot așa cum adăugăm vinul de Madeira în sos, în ultimul minut, chiar înainte de a servi friptura, e o iluzie”. De altfel, îmbrăcarea liberalismului într-un adjectiv e o veche tactică a adversarilor săi. Ea stipulează că liberalismul trebuie să fie temperat cu orice preț, căci, fără pază, el devine periculos. Frica aceasta a fost propovăduită/răspândită cu mult succes în Franța, faimos fiind exemplul vulpii lăsate paznic la găini. Evident, socialismul, care nu a fost ținut în frâu, a lăsat în urmă ravagiile pe care le cunoaștem prea bine…

Prejudecata antiliberală nu e altceva decât o neîncredere în ceea ce privește piața și capacitatea sa de a crește economia, în beneficiul tuturor. Există, de asemenea, o nevoie imperioasă a politicienilor și a altor funcționari de a menține puterea în mâna lor și de a-și păstra posturile care-i hrănesc. Dorința de a influența economia și funcționarea societății este, de altfel, scrisă atât în ADN-ul politicienilor francezi, cât și în cel al birocraților din administrație.

Același lucru îl putem spune și despre antiliberalismul francez, care îi adună, asemeni unui potpuriu ideologic tipic francez, pe toți reprezentanții extremei stânga, pe cei ai extremei dreapta, precum și pe socialiști și alți gauliști de stat/etatiști.

În Avuția națiunilor, Adam Smith a încercat să afle de ce unele țări sunt mai bogate decât altele, descoperind astfel că principalele cauze sunt comerțul, liberul schimb și libertatea economică. De fapt, eliberarea economiei le oferă actorilor economici și societății civile posibilitatea de a acționa fără constrângeri și fără controale inutile. Asta înseamnă o gură de aer pentru toți întreprinzătorii. „Lăsați-ne să acționăm!”, i-a strigat negustorul François Legendre lui Colbert, care îl întreba cum ar fi putut regele să sprijine comerțul. Această exclamație nu e nici de stânga, nici de dreapta…

Când un pacient este bolnav, așa cum este Franța zilelor noastre, nu ne interesează culoarea roz sau gri a pastilelor prescrise, vrem doar ca acestea să-l vindece.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral