Farfuria normativă

Teodora Manea Publicat la: 14-07-2017

Prima dată când mi-am reconsiderat opinia despre closete a fost într-un muzeu în Germania, unde am aflat că ele sunt de mare interes pentru arheologi. Acolo, în adâncul ignorat, se conservă cioburile existenței cotidiene, obiceiurile noastre culinare și multe alte lucruri interesante pentru arheologi: semințe, artefacte ori animale care erau aruncate înainte de a se inventa politica gunoaielor publice și disciplina toaletelor private.

 

Latrinele romane nu au fost doar precursoarele toaletelor publice actuale, ci erau chiar locuri de socializare. Nobilimea engleză a secolului al 19-lea avea un paravan chiar lângă masă, adumbrind o măsuță cu oliță specială care salva întreruperea conversației și a banchetului copios. Toate greu de imaginat în ziua de astăzi, când spațiul public și cel privat au fost radical redefinite, cel puțin în privința funcției excretorii. Closetele celor trei culturi europene prin care am trecut sunt un exemplu despre cum această funcție corporală este instituționalizată și normativizată în societate.

Pe la vreo 10 ani, părinții mei s-au întors dintr-o excursie ONT în Germania de Est și am aflat că acolo trebuie să pui bani în clanța ușii ca să poți să-ți deschizi robinetul biologic. Cum ei fuseseră fără multă valută (strict controlată de regimul comunist) și cu unchiul Radu suferind de prostată, excursia a fost destul de scumpă, așa că după vreo 3 zile mi-au spus că au inventat un sistem ca să se ușureze toată gașca doar cu o monedă! Din banii economisiți ne-au adus bomboane în culori greu de imaginat de copii în anii 80.

Când am crescut și am ajuns și eu în Vestul strălucitor, ca fiecare dintre noi, am rămas extaziată de sclipirea și odoarea toaletelor occidentale. Acolo chiar poți să întri și să te refreșezi, că e lumină, oglindă, săpun și hârtie albă, moale și bună. Hârtia igienică e un alt topos puternic al memoriei mele. Nu că aș fi pretențioasă. Până la 7 ani fundul meu la țară a văzut mai multe litere tipărite decât au văzut ochii. Closetul din curte a fost prima inițiere în rezistența materialelor, adică în cât de mult trebuie să freci un Ziar Scânteia ca să devină acceptabil și funcțional.

În Gara Constanța, la subsol era și este încă (!) o toaletă eternă, unde o tanti întunecată ca și locul îți ia banii și îți dă în schimb drumul la baie și 60 de cm de hârtie igienică. Mama nu o lua niciodată, că o enerva să folosească hârtie atinsă de alți oameni. Aveam mereu sulul nostru personal în poșetă. Dar pentru mine a fost mereu fascinant cum tanti aia știa să normeze igiena mea personală. În 2013 am revenit în Gara Constanța și nevoia m-a trimis iar către acel loc. Tranziția a ajuns și ea acolo: termopane maronii, gresie pe pereți și un A4 cu 5 LEI printați dau seamă de modernizare. Ca și înainte, drumul spre ușurare e păzit de o tanti care vorbește cu o mână pe mobil și cu alta îți ia banii și îți întinde 60 cm de hârtie roz. Măcar nu mai e aia maro, curpapir, cum o numea tata, pentru că avea același touch subtil ca și glaspapirul. Mai departe, cele trei bude se deschid ca niște guri stricate. În prima capacul de WC este rupt, a doua nu are clanță, a treia are încă fragmente din humanoidul precedent care a folosit-o. Chiuveta e noua, dar un robinet e rupt, automatul de săpun e deja stricat și gol, un feștelete de mătură are eternii țurțuri de clor și alte alea. În 2017, toaleta publică din Gara de Nord mi-a oferit același sentiment de acasă. Noroc cu McDonalds-ul, unde o porție de cartofi prăjiți îți dă codul unei ușurări cât de cât civilizate.

În UK toaletele publice sunt în genere okay. Îmi plac pentru că nu put și pentru că nu sunt păzite, cel puțin nu aici, în Devon. Libertățile politice și cele excretorii se împletesc armonios. Dar revenind în Germania, constat că încă trebuie să te duci cu portofelul după tine la budă. O tante de-a lor (sau o altă est-europeană ca mine!), curată și cu halat alb, gravitează în jurul unei farfurii de porțelan cu câțiva Euro-cenți. Această farfurie de closet este cel mai normativ obiect pe care l-am întâlnit vreodată. Legea morală aburește deasupra ei, kantian și imperativ: „te ușurezi, plătești”. Dar pentru ca legea morală să devina activă, farfuria normativă nu-i nici prea plină, să nu creadă țăranul pișecios că ei au bani destui și că el poate să scape, și nu-i nici prea goală, altfel interpretarea ar putea fi: „da’ ce, eu-s mai bou să plătesc!”. Deci are exact acel număr cheie de monede care să te facă să te simți și să dai. Rămân uimită câtă etică trebuie să fie în capul spontan al femeii ca să gestalteze o farfurie normativă în acest fel.

Desigur, nu am bani la mine, îi spun că mă întorc. Îmi zâmbește neîncrezător. Mă întorc cu fiu-meu ca să storc cât mai bine umezeala familiei pentru cei 50 de Euro-cenți. Se uită în altă parte, dar văd cum perișorii urechii vuiesc voluptuos la clinchetul porțelanat. Îi spun lui bărbatu-meu că parcă este mai bine în Anglia, că acolo nu exista gardieni la closete.

Există și aici closete mecanizate, cum sunt în Paddington: pui 50 de pi, se răsucește bara și intri. Dar parcă este mai privat și mai impersonal și, oricum, bara nu-ți normează hârtia și rațiunea practică, nu-ți încearcă creierul cu matematici aplicate gen: X centimetri pătrați de fund trebuie curățați cu Y cm liniari de hârtie, cu densitatea Z. Desigur, pentru emigrantul estic, acestea sunt mărci culturale imposibil de ratat.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral