Sfârșitul inocenței

Mioara Anton Publicat la: 14-07-2017

Lupta pentru putere din interiorul partidului comunist și-a modificat radical ritmurile în toamna lui 1944. Înlăturarea secretarului general Ștefan Foriș, în aprilie același an, a sporit starea de incertitudine a celor care gravitaseră în jurul nucleului de conducere în perioada clandestinității. Cei bănuiți că ar fi colaborat cu Siguranța au fost lăsați în afara „prefacerilor revoluționare” care i-au urmat lui 23 august 1944. Nedumeriți, au încercat să afle de ce puritatea lor ideologică era pusă sub semnul întrebării.

 

Un prim caz era cel al Svetlanei Miletineanu, care îi solicita Anei Pauker, la 2 aprilie 1945, clarificarea situației sale și a soțului său, Ionel. Un posibil denunț dusese la marginalizarea și minimalizarea activității celor doi din perioada ilegalității. Ionel Miletineanu era inginer, cu studii în Germania, și aderase la mișcarea comunistă în perioada interbelică. Se înrolase ca voluntar în Brigăzile Internaționale în timpul războiului civil din Spania. O biografie aparent ireproșabilă. În perioada interbelică, cei doi fuseseră însărcinați cu diferite misiuni și își oferiseră locuința pentru întâlnirile conspirative ale membrilor partidului comunist, printre ei numărându-se și soții Pauker. Dar, din declarațiile date de Marcel Pauker în ancheta de la Moscova reieșea că asupra Miletinenilor planau numeroase suspiciuni, printre care și o posibilă colaborare cu Siguranța, care ar fi dus la arestarea („căderea”) Anei Pauker („Sofiei”), în 1935. Marcel Pauker amintea și de o scurtă aventură amoroasă cu Grete (Svetlana) Miletineanu. Că va fi știut sau nu Ana Pauker ceva despre aventura soțului său este greu de spus. Afacerile amoroase în clandestinitate nu erau o noutate, iar schimbarea partenerilor nu surprindea pe nimeni. Trecutul lui Marcel Pauker, executat ca trădător și fracționist în timpul „marii terori”, posibil să o fi îndemnat pe Ana Pauker la prudență, lăsând fără răspuns încercările Svetlanei de a-i fi clarificată situația în partid.

Un caz la fel de interesant este și cel al lui Lili Weigl, care de asemenea avea o biografie pe cât de spectaculoasă, pe atât de controversată. Profesoară de pian, cu studii la Berlin și Praga, căsătorită cu doctorul psihanalist Egon Weigl, Lili Weigl s-a alăturat în anii interbelici cauzei comuniste. În casa Weigl fusese instruit în ABC-ul comunismului și fiul generalului Nicolae Rădescu, dar Lili Weigl nu s-a remarcat prin recrutarea acestuia, ci prin relația amoroasă pe care o avusese cu Remus Kofler, cel care se ocupase în perioada războiului de finanțele partidului. Imprudențele celor doi au dus în cele din urmă, în februarie 1943, la deconspirarea și la arestarea lui Lili Weigl, care a fost condamnată la zece ani de închisoare corecțională. Relația cu Kofler și atențiile cu care acesta a încercat să-i ușureze detenția au atras ostilitatea celorlalte deținute, care au refuzat să-i recunoască statutul de „legătură de partid” și au acuzat-o de trădare. De altfel, cazul Vera (numele conspirativ folosit de Lili Weigl) aproape că scindase celula de partid de la Văcărești și o aruncase în „mocirla fracționismului”.

Eliberată în august 1944, Lili Weigl constata cu surprindere că noua conducere nu se grăbea nici să-i recunoască meritele revoluționare și nici să o includă în cercurile puterii. Ca urmare, la 7 septembrie 1945, adresa o scrisoare secretariatului CC al PCR, prin care solicita, la fel ca Svetlana Miletineanu, să-i fie clarificată situația de partid. Conform propriei mărturii, evenimentele din închisoarea de la Văcărești fuseseră prezentate în cadrul unui amplu raport înaintat conducerii partidului în noiembrie 1944. Cu toate acestea, ancheta declanșată de Teohari Georgescu se situase pe linia acelorași acuzații care o puseseră în opoziție cu tovele din închisoare. Bănuiala complicității avea deja valoarea unei sentințe. În numai câțiva ani, partidul avea să-i ofere o surpriză de proporții lui Lili Weigl. Nu numai că nu a reabilitat-o, ci a implicat-o într-unul dintre cele mai răsunătoare procese care au zguduit anii de început ai regimului comunist: procesul Pătrășcanu. Acuzată de colaborare cu Siguranța și de trădare a cauzei, Lili Weigl a fost condamnată, la 6 mai 1954, la cinci ani de muncă silnică.

În ciuda acuzațiilor, foștii ilegaliști au continuat să creadă în universalitatea ideii comuniste. Ei s-au simțit îndreptățiți să scrie, să se explice, să facă dovada sacrificiului și a credinței lor ideologice. Cu toate acestea, nu s-au bucurat de roadele victoriei comuniste. Revoluția lor a rămas o utopie, în vreme ce revoluția celorlalți i-a condamnat la dispariție.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe