​Anamaria Avram: „Am plecat în Germania cu gândul să-mi schimb viața, să trăiesc mai frumos!”

Adina Scutelnicu Publicat la: 14-07-2017

Într-o zi din Cuptorul lui 2014, o tânără artistă și-a luat viața în mâini și-a plecat din România. „Viața” însemna în acel moment o valiză și-o „colivie” cu o pisică. Lăsa în urmă un doctorat, o catedră universitară și multe, foarte multe proiecte frumoase. A făcut-o pentru că aici nu s-a mai regăsit, pentru că a simțit că sistemul e mai puternic și o poate doborî. S-a dus în Germania și în trei ani și-a schimbat total viața. A învățat o limbă care-i era complet necunoscută și a muncit pentru a-și construi o carieră în domeniul care a însemnat pentru ea însăși rațiunea de a fi: arta. Statul german a primit-o, a susținut-o și i-a oferit oportunități pentru a face ce știe ea mai bine. Acum, are un atelier numai al ei, muncește de dimineață și până după miezul nopții, expune și este fericită. „Nu-mi mai doresc altceva”, mi-a spus Anamaria Avram.

 

Spune-mi câte ceva despre tine!

M-am născut la Constanța, am făcut Liceul de Arte din Constanța și Facultatea de Arte din București, la UNARTE, secția Artă Monumentală. Am absolvit în 2002. Din 2009-2013 am făcut doctoratul la Iași, cu profesorul Jenö Bartos, iar lucrarea s-a intitulat Neconvențional în artele vizuale contemporane. După facultate am fost dezorientată, ca orice student, am lucrat icoane, am făcut chiar un iconostas în Constanța, la o biserică nou construită, apoi m-am orientat spre alte direcții. Eu sunt mai experimentală de felul meu și nu cred c-aș fi rămas într-un loc. În facultate am experimentat tot felul de tehnici de artă monumentală: mozaic, sgraffito, a fresco, a secco, apoi icoana pe lemn și pe sticlă, dar și tehnici de pictură tradiționale, pe diverse suporturi.

 

Am observat că mixezi tehnicile de pictură.

Până acum, am folosit mai mult acrilic și/sau tempera cu emulsie de ou, tehnica tradițională, dar mai nou le mixez pe acestea și cu ulei. Depinde ce am de făcut, de suprafețele pe care vreau să le realizez. Fiecare tehnică are calitățile ei, iar asta mă ajută mult. Mulți pictori fac asta, nu numai eu.

 

Unde te-ai plasa ca stil?

E greu să spun că mă afiliez unui stil, nici nu m-aș cimenta într-o direcție. Artiștii caută să spună mult și prin orice mijloace, alegând chiar maniere extrem de diferite. Eu mă regăsesc într-o direcție multimedia, conceptuală, indiferent că aleg reprezentări abstracte sau figurative, experimentale sau tradiționale. Fac pictură, mixed media – colaje cu materiale mai mult sau mai puțin convenționale –, instalație/obiect, mai nou cochetez cu foto și video. Aleg să mă exprim mai încifrat, să apelez la simboluri, la coduri, să utilizez un soi de iconografie, aș spune, personală.

 

Lucrezi pe serii?

Lucrez pe proiecte. Ultimul proiect se numește Transcendens. In between speculations, în interiorul căruia au existat alte proiecte mai mici. Pot fi văzute pe www.anamaria-avram.com. Ultimul proiect pe care l-am făcut în țară, la Constanța, în 2014, a fost de mixed media, s-a numit Senzitiv și am folosit materiale neconvenționale, care aveau tot felul de conotații personale: bucăți de bitum smulse de pe acoperișuri, cu o structură frumoasă, un negru care m-a inspirat, apoi preșuri vechi sau perdele croșetate de-ale bunicii, cărți poștale și documente vechi de familie pe care le-am transformat.

 

Când ai plecat din România?

În iulie 2014. Am plecat în Germania cu gândul să-mi schimb viața, să trăiesc mai frumos, mai liniștit. Eu și pisica. N-am să uit niciodată cum am plecat cu o valiză. Întâi, am mers la Hamburg, la niște prieteni foarte buni. Lucrurile nu sunt atât de simple când faci o așa schimbare. Nu poți să intri direct în altă viață, oriunde te-ai duce. Trebuie să treacă un timp de acomodare cu alți oameni, alt sistem, altă cultură, altă limbă. Am testat terenul să văd ce pot să fac. Înainte de toate, m-am înscris la cursurile de limbă, care erau esențiale.

 

Știai germana din școală?

Nu, n-am făcut germana și niciodată nu mi-a plăcut limba asta. Acum o iubesc, ca să fiu sinceră. Nu o vorbesc perfect, dar mă descurc și-mi place, încă o dezvolt. Am făcut la Hamburg cursul de integrare oferit de statul german pentru emigranți și mai târziu altele.

 

Nu știu care-i procedura. Te-ai dus la Hamburg și ai spus „Oameni buni, gata, eu de-acum stau aici”?

Hm, nu-i așa simplu, poți să stai, dar trebuie să intri într-un sistem, iar pentru asta trebuie să faci niște pași. Trebuie în primul rând să te înregistrezi că locuiești aici, un fel de rezidență în baza căreia te poți înscrie la cursurile de limbă. Am făcut cursul ăsta până la nivelul B1, nivel la care ei consideră că poți să te angajezi. În realitate, nu prea poți, dar e un nivel care te ajută măcar să supraviețuiești.

 

Lucrezi undeva?

Nu, nu sunt angajată, sunt liber-profesionistă și trăiesc din ceea ce fac, din artă. Așa funcționează aici mulți artiști. Există tot soiul de facilități, programe ale autorităților sau private, poți primi finanțare pentru proiecte, idei. Există, de altfel, un sistem dezvoltat de galerii, care funcționează foarte bine, piața e mult mai deschisă. Iar oamenii de rând cumpără artă. De când sunt în Leipzig, am participat la tot felul de evenimente și am observat un interes real pentru artă, oamenii sunt curioși, încântați să stea de vorbă cu artiștii și nu e o chestiune de fațadă, de snobism. Asta face oamenii mai deschiși, mai relaxați, mai înțelegători.

 

Ai nimerit în locul potrivit. Cum ai ajuns la Leipzig?

Da, pot să spun că am nimerit în locul potrivit. Hamburg e un oraș imens, foarte frumos, dar nu știam dacă pot să penetrez mediul artistic într-un oraș atât de mare. Eram total desprinsă de tot ce se întâmpla și mi-era greu să încep ceva. Aveam un prieten la Leipzig, Sorin Manu, pe care l-am vizitat de vreo două ori. El m-a dus la Baumwoll Spinnerei, o fostă fabrică de bumbac transformată într-un amplu centru cultural. Am aplicat pentru o rezidență artistică și am fost acceptată pentru trei luni, apoi am decis să rămân în Leipzig. În scurt timp, am reușit să închiriez un atelier în Spinnerei și lucrurile s-au așezat.

 

Spune-mi, ești mulțumită cum îți merge? Ți-e bine?

Da, pentru moment nici nu-mi doresc altceva. Muncesc în fiecare zi în atelier, lucru pe care mi l-am dorit dintotdeauna, și numai asta fac. Plec la atelier dimineața și mă întorc acasă după miezul nopții, dimineața sau, cel mai frumos, rămân acolo. Nici nu simt că de fapt lucrez, îmi place.

 

Te-ai întoarce în România?

Nu. Am plecat hotărâtă din țară.

 

Chiar, de ce-ai plecat? Ce te-a făcut să fii așa de hotărâtă?

Nu din motive financiare, simțeam că nu îmi mai găsesc locul printre oamenii din jurul meu și în sistemul care devenise din ce în ce mai potrivnic omului normal, care te obligă mereu să o iei de la capăt, să-ți schimbi meseria și locul, viața și asta în sens negativ. Eu fac lucrurile încet și bine, iar ce se întâmplă în România nu mi se potrivește. România e țara în care n-ai nici o siguranță ca individ, iar ca artist ești aproape nimic, dacă nu chiar nimic. Am lucrat 12 ani la Universitatea de Arte din Constanța, unde tot sistemul m-a obligat să fac un doctorat. După mintea mea, să faci un doctorat la 20 și ceva de ani mi se pare o prostie, un om care nu are nici măcar experiență de viață, ca să nu mai zic profesională, nu știu câte are să spună. Dar, mă rog, dacă sistemul te obligă și vrei să rămâi acolo, o faci. Când mi-am dat seama că lucrurile merg mai anevoios decât normalitatea, am zis: plec! Îmi termin doctoratul și plec! L-am terminat și m-am ales cu o diplomă cu care n-am ce să fac, ci doar sunt o idee mai informată, un lucru bun, una peste alta. Ca liber-profesionist n-are valoare. Aici titlul de doctor e foarte prețios, lumea înțelege că ai făcut cercetare, că ai studiat și apreciază, dar în România ți-e și rușine să spui că ai doctorat, în condițiile în care știm cum s-au făcut unele doctorate. Unii chiar râdeau de mine că nu știu să mă descurc, să plătesc și eu, ca alții, o teză scrisă de altcineva, că am nevoie doar de hârtia aia. Le-am zis că nu-mi pierd patru ani din viață pentru o hârtie.

 

Care sunt cele mai importante lucrări ale tale?

E complicat să-ți spun, pentru că sunt atât de diferite ca tehnică, concept, context. Probabil că aș putea să mă raportez la ultimul proiect, cel cu autoportretele; aici am folosit multe elemente personale, fotografii de familie sau pisicile mele… Îmi place ca imagine, dar e un complex de semnificație și imagine. Proiectul ăsta îmi este de suflet acum, poate și pentru că e mai „cald”. Aș mai aminti lucrări, instalații din cadrul proiectului Constanța Caz, un proiect dinamic și un site specific.

 

Ai o paletă destul de zgârcită!

Acum, în ultimul proiect. Am considerat că, dacă m-aș juca prea mult cromatic, aș fi anulat din semnificație, aș fi concurat prea mult cu conceptul, așadar am încercat să echilibrez balanța între formă și conținut, am fost mai cuminte. Mai mult, aceste lucrări amintesc de atmosfera și compoziția icoanei pe lemn, în sine o imagine iconografică extrem de semnificantă și totuși redusă cromatic, cu doar câteva accente mai puternice. În general, nu mă definește monocromia, dar încerc să îmbrac ideea cu cele mai potrivite haine. Aici am urmărit imaginea clasică a marilor maeștri, pentru că iubesc perioada Prerenașterii, Renașterii sau a artei medievale.

 

M-am gândit la Mantegna când ți-am văzut lucrările. Și autoportretele sunt sobre, chiar severe.

Am vrut ca lucrările astea să arate așa! Deși unele sunt autoportrete, nu vreau să fiu eu, Ana, neapărat în ele, am avut nevoie de o figură umană. Proiectul ăsta e despre lucruri interioare, despre noi ca ființe umane. Mă cunosc destul de bine, zic, dar asta nu înseamnă că portretele vor fi foarte personale. Am încercat să le neutralizez, pentru ca celălalt să se poată regăsi cumva, să se poată proiecta în ele, în sentimentul sau starea pe care ele le transmit. Apoi, referitor la cafea, de când mă știu, m-a fascinat imaginea zațului din ceașcă. Atât de abstract, ca o pictură… Lucrurile astea sunt întâmplătoare, dar, așezate frumos, ca și-n viață. Ni se arată lucruri care zicem noi că sunt întâmplătoare, nici nu știu, poate chiar sunt, exact cum se întâmplă în ceașca aia. Se creează o lume, o proiecție. Când zici că-ți citești, proiectezi ce vrei să se întâmple, nu mai e întâmplător. Am pornit de-aici ca simbol al proiectului, am luat în considerare practica divinației - m-am întrebat mereu de ce oamenii au nevoie sau cred în asta. E oare un suport care ne ajută să mergem mai departe?

 

Tu crezi în chestiile astea?

Nu. Ăsta e paradoxul! Eu cred în puterea de a face lucruri și am văzut că lucrurile nu sunt întâmplătoare. Dacă te uiți în urmă, vezi niște pioni răzleți, pe care nu i-ai văzut la momentul X. Sunt necunoscutele pe care nu le percepem, abia după aceea îți dai seama că lucrurile s-au întâmplat datorită altor lucruri. Dacă lipsea unul, ce se întâmpla? Ceașca asta cuprinde lucrurile astea, ca semnificație. Tot ce am citit despre divinație mi s-a părut o treabă apropiată de artă, e inventivă și creativă și-ți poți închipui ce vrei tu, să proiectezi ce vrei tu. La expoziția pe care o voi avea la Istanbul o să prezint proiectul ăsta în forma lui completă, multimedia – pictură, instalație, mixed media, iar foto și video sunt realizate împreună cu Sorin Manu (director de imagine și producător de film), cu care am început să lucrez de la venirea mea în Leipzig.

 

Care au fost cele mai importante expoziții?

Unul dintre cele mai frumoase proiecte a fost Constanța Caz, derulat în România, între 2008 și 2012, o colaborare cu artistul și curatorul Gabriel Brojboiu, un proiect multimedia. S-a desfășurat în spații neconvenționale, mai întâi din cauza lipsei spațiilor de expunere din Constanța, un oraș mare și dezvoltat financiar, dar în care artiștii nu dispuneau nici măcar de o galerie. După patru ediții, am plecat din țară și nu s-a mai realizat. Apoi au mai fost participări în străinătate, mai multe decât în țară, pentru mine importante, pentru că au funcționat din una în alta și m-au adus aici.

 

Cum ai vrea să fii percepută?

Chiar nu știu. Ce complicată întrebare! În momentul ăsta mă simt într-o evoluție, atât ca individ, cât și ca artist. Sunt mult mai conștientă de lucruri, mă descopăr mereu prin ceea ce fac și totodată simt că pot transmite mai mult. Lucrările mele spun multe despre mine, despre ceea ce sunt și cum văd eu lucrurile. Experiența schimbării m-a trezit într-un fel, a fost și este încă greu, dar acum pot să spun că e foarte frumos ce mi se întâmplă.

 

Ce-ți lipsește?

Ai mei, părinții mei și pisicile. Între timp cea cu care am plecat a murit. A fost cu mine în rezidență în Leipzig, a stat trei luni în atelier, eram o echipă…

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral