​Pedagogia identității

Pr. Constantin Necula Publicat la: 14-07-2017

Zilele trecute, căutând texte fundamentale pentru înțelegerea mentalității de război a românilor ardeleni din preajma momentului Unității, am redescoperit un volum de predici de război pe care îl citisem cu mulți ani în urmă pentru prima oară: Îndrăzniți, eu am biruit lumea. Predici pentru timp de răsboiu prelucrate după I. Kessler (Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1915). Volumul, tradus și adaptat apoi de profesorul Nicolae Bălan, cel care avea să devină Mitropolitul Ardealului, umplea un gol de cultură în pedagogia socială a timpului.

 

Îmi permit să redau, chiar dacă este lung, textul prefeței, un impresionant program pastoral la vremuri tulburi, căci, nu-i așa, de la Sfântul Nicodim Aghioritul am aflat cu toții că viața creștină este un „război nevăzut”. Iată așadar prefața, intitulată „Către cetitoriu!”, regretând că nu am putut să o copiez de mână, pentru a reține cât mai mult din ea: „Înfricoșatul răsboiu de astăzi, cu întregul convoiu de primejdii și suferințe ce se țin de dânsul, a întors multe inimi la credința religioasă. Ceea ce n-a putut face glasul blând al preoților de pe amvoane în vremuri de pace a făcut acum duruitul tunurilor și răpăitul puștilor. Deodată cu decretarea mobilizării în statele beligerante, împotrivirea și îndoielile față de credință au încetat și pretutindeni oamenii, într-o frățească împărtășire sufletească, și-au plecat genunchii și și-au împreunat mâinile la rugăciune. Astăzi predică evenimentele. E îngrozitor glasul lor, dar se vede că a trebuit să vină acest glas pentru ca să îndrume cugetarea oamenilor deprinși să rămână numai la suprafața lucrurilor până la temeliile vieții, ca prin o altfel de adâncire și concentrare sufletească să le ajute a se apropia de Dumnezeu. Să nu creadă însă cineva că, predicând evenimentele vremii, trebuie să amuțească amvoanele. Ba tocmai dimpotrivă: nicicând n-a fost mai potrivit timpul pentru a sămăna cuvântul lui Dumnezeu în suflete, ca tocmai acum, când întâmplările zilelor au pregătit sufletește, le-au făcut dornice să primească cuvintele vieții veșnice. Pentru ca trezirea conștiinții religioase să aibă efecte adânci și durabile, preoții sunt datori să tălmăcească poporului glasul evenimentelor de astăzi și să scoată din ele noi motivări pentru vechile și pururea actualele adevăruri ale credinții și vieții noastre creștinești. Ar fi într-adevăr un mare păcat dacă n-am întrebuința ocaziunea dată, ca să infiltrăm în inimi învățăturile credinții, să trezim energiile morale și, în genere, să facem ca poporul nostru să aleagă cu înnoire și creștere sufletească pe urma acestui răsboiu. Lăsând poporul fără hrană sufletească în vremuri atât de grele, cade zdrobit de mulțimea poverilor și i se însălbăticesc moravurile. Ca să venim preoțimei noastre într’ajutor la împlinirea unei sfinte datorințe, publicăm această broșură cu predici compuse anume pentru trebuințele sufletești din acest timp de răsboiu. Tendința ce o urmăresc aceste predici e: să aducă pe ascultători la pocăință, să le dea curaj moral pentru suportarea năcazurilor vremii și să-i înalțe sufletește, trezindu-le nădejde de mai bine în viitor. Toate predicile sunt prelucrate după predicatorul I. Kessler din Dresda. Cetitorul atent va găsi lesne modificările ce a trebuit să le facem, pentru ca niște predici ținute înaintea unor ascultători dintr’un mare oraș german să le potrivim cu mentalitatea și cu necesitățile credincioșilor noștri de la sate. Predica a 2-a și a 3-a au fost publicate de d-l Ioan Moșoiu, student în teologie (Sibiu), apoi au fost revăzute de subsemnatul, ca să aibă același stil și aceiaș potrivire cu scopul urmărit în toate. Împreună lucrătorul meu poate avea satisfacția de a fi făcut un lucru bun și folositor. Singura dorință a noastră este ca, prin darul lui Dumnezeu, sămânța împrăștiată prin aceste predici să aducă roade cât mai bogate!” (pp. 3-4).

Nu doar că avem dinaintea noastră una dintre cele mai interesante prefețe de volum omiletic, ci și o declarație de inculturalizare a mesajului creștin din arealul Germaniei în tulburătorul orizont al Ardealului, spațiu ce-și aștepta izbăvirea trimițându-și tinerii la moarte în numele puterii dușmane. Bălan, la vremea în care nimeni nu intuia finalul conflagrației, scria pe sufletul românului ce asculta ori citea aceste predici: „Sfinții și mucenicii pe care îi cinstește Biserica creștinească au fost tot atâția viteji nebiruiți în nădejdea și încrederea lor în Dumnezeu. Ștefan cel Mare, Domnul Moldovei, cu această armă întărindu-și sufletul, a biruit în multele răsboaie ce le-a purtat și după fiecare biruință ridica câte o biserică ori mănăstire în semn de mulțumită pentru ajutorul ce l-a primit de la Dumnezeu. Ascultați apoi cu câtă smerenie plină de încredere în Dumnezeu vorbește Mihaiu Viteazul către dușmanii săi: Încât pentru nestatornicia norocului, zice el, știu că sunt om, dar știu încă că Dumnezeu ajută răsboaiele drepte, c’am luat armele pentru lege; că el va întări pe cei ce luptă pentru dânsul și va prigoni pe cei ce-l vând. Și, ca să ne apropiem de timpul nostru, oare fericitul mitropolit Șaguna ar fi putut lupta atâta pentru câștigarea drepturilor noastre bisericești și naționale, fără să-și întărească curajul inimei prin o mare nădejde și încredere în Dumnezeu?” (p. 8). Și nu este singurul exemplu.

Poate merită, la vremea amintirii celor ce au fost, să căutăm să le înțelegem mentalitatea legată de patriotism, să învățăm atenți amănuntele ieșirii din declarativ în dinamica intervenției echilibrate, în favoarea poporului binecredincios. Samuel Rutherford (1600-1661) scria, într-una din scrisorile lui, aceste cuvinte care îmi par foarte potrivite la vremurile de acum: „S-ar putea să fie mulți creștini asemenea tinerilor marinari care cred că țărmul și tot uscatul se mișcă atunci când, de fapt, corabia și ei înșiși sunt cei care se mișcă; tot așa, nu puțini își închipuie că Dumnezeu Se mișcă, și plutește, și Își schimbă locul, fiindcă sufletele lor nestatornice au pânzele ridicate și sunt supuse schimbării, fluxului și refluxului; însă temelia Domnului rămâne sigură” (Frumusețea lui Hristos. Extrase din Scrisorile lui Samuel Rutherford, Editura Perla Suferinței, Dărmănești, 2012, p. 54). Nu, nu Dumnezeu îmbie la modificările de tensiune patriotică de acum, nu țărmul iubirii de patrie se mișcă. O netrebnică dezorientare a liniilor de orizont, o sfâșiere de frontiere lăuntrice ne podidesc, alimentându-ne o ilogică apocalipsă a națiunii. Legați de Dumnezeu, mai avem nădejde. Iar amvoanele nu, nu trebuie să tacă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral