Maria Răduțu: „Pentru mine, legătura cu pianul e cumva comparabilă cu limba maternă pentru un scriitor”

Gabriel Furmuzachi Publicat la: 14-07-2017

Maria Răduțu a avut darul, încă din vremea copilăriei, de a umple sală după sală cu oameni dornici să o asculte cântând la pian. Un adevărat copil-minune, a concertat în toată lumea, de la București la New York și de la Madrid la Bangkok, atât solo, cât și cu orchestra. Împreună cu Florian Willeitner și Ivan Turkalj a format The New Piano Trio, cu care a produs albumul NP3 (2016), fapt care a fost urmat de turnee în Germania, Elveția, Austria și Olanda. În 2013, Maria Răduțu a lansat primul său CD, Joujoux, iar în 2016, un album-concept numit Insomnia. În prezent, locuiește în Viena.

 

Poeta rusă Anna Ahmatova numea insomnia „doica” ei, cea care avea grijă de ea, care o ținea în viață. Cioran, la rândul său, spunea că insomnia e atât de importantă, încât era tentat să definească omul ca animalul care nu poate dormi. Ce reprezintă insomnia pentru dumneavoastră? Cum s-a născut acest album?

Albumul s-a născut în nenumăratele nopți petrecute singură pe culoarul trenurilor între București, Viena și Paris, de-a lungul anilor zbuciumați din adolescență. La Viena eram studentă, la Paris, „fata mamei”, iar la București, sora cea mică. Aproape 10 ani mai târziu am abordat această temă, celebrând momentele dintre vis și realitate, dintre rolurile pe care le adoptam, cu bune și cu rele. De aceea, pentru mine Insomnia are o conotație pozitivă, chiar dacă atinge momente de zbucium, coșmar sau singurătate. Forța trăirilor interioare și puterea de a simți cât mai multe stări diferite este pentru mine mai importantă și mai pozitivă decât o ușoară stare de bine, permanentă, dar totuși statică.

 

Piesele albumului sunt destul de diferite: de la Scriabin și Fauré la Sibelius, Pēteris Vasks, Margareta Ferek-Petric și Christoph Cech. Unele calde și melancolice, altele distante, reci. Cum ați ajuns să le puneți împreună? Ce înseamnă ele pentru dumneavoastră?

Pentru mine, un album are o dramaturgie diferită de cea a unui program de concert. Ascultătorul nu este pus alături cu alți două mii de oameni, pe un scaun tare, cu genunchii în spătarul rândului din față, ci într-o atmosferă relaxată, de cele mai multe ori familiară. Calea de comunicare este mult mai personală și, prin muzică, pot pătrunde mult mai repede în starea sa de spirit intimă. Cu mai puțin show, fără scenă sau reguli, pot crea prin programul ales o atmosferă unitară, o poveste de la cap la coadă. Cu Insomnia, ascultătorul trece prin diferite elemente ale nopții, ajungând pas cu pas la senzația de liniște și împlinire. Scriabin deschide cortina spre o lume de impresii. Pavana lui Fauré, cunoscută în varianta de orchestră, capătă pe o pianină dezacordată șarmul unei păpuși vechi. Partita lui Pärt simbolizează coșmarul, liedurile lui Sibelius trec de la tensiunea așteptării în zadar a iubitei la miezul nopții la un oraș adormit, în care răsună un imn al lunii printr-o voce de copil. Pentru mine, acest imn este L’heure Exquise a lui Reynaldo Hahn, cântat de un băiat-sopran. White Scenery înseamnă minimalismul nordic al lui Pēteris Vasks, momentul de transă al albumului, în care ne pierdem în timp și spațiu. Last Smoke al Margaretei Ferek-Petric a fost o piesă scrisă special pentru Insomnia și întruchipează gândurile și frământările nerostite ale fiecăruia dintre noi, lucruri care se dizolvă într-o atmosferă de rugăciune în zorii zilei prin balada jazz a lui Christoph Cech Fără cuvinte.

 

Lui Horowitz i s-a spus odată că lumea se miră ce poate face cu degetele sale, că nu e nimeni la fel de talentat ca el. Auzind asta, pianistul a dat din cap și apoi a spus: „Dimpotrivă! E chiar pe dos: deseori ascult cum cântă alții și mă întreb dacă și eu aș fi capabil să fac același lucru”. Cum vedeți dumneavoastră legătura cu pianul?

Pentru mine, legătura cu pianul e cumva comparabilă cu limba maternă pentru un scriitor: reprezintă un mod de exprimare fundamental. În plus, dă culoare lumii. O cunoaștere cât mai profundă îi pune la dispoziție oricui cât mai multe modalități de exprimare. Dar un artist este în primul rând artist și va găsi mereu o manieră de exprimare adecvată, indiferent de limbajul folosit.

 

Ce pianiști v-au influențat și vă influențează cel mai mult?

Pentru mine, marii maeștri sunt Zimmerman, Cortot, Argerich, Brendel, Pollini și toți cei care transmit cu mare putere de convingere sentimente. Arcadi Volodos are, de exemplu, o tehnică absolut ieșită din comun, dar nu o pune niciodată în prim-plan. În schimb, promovează un compozitor de muzică aproape minimalistă (Mompou) și aduce în prim-plan întotdeauna muzica, nu alura de star care-și mișcă uluitor de repede degetele. 

 

Despre pian se spune că e un instrument care înlesnește izolarea, singurătatea, iar pianiștii tind să cânte singuri. Cum vedeți dumneavoastră acest lucru?

Când am trecut în clasa a V-a și toți ceilalți colegi au început să cânte în orchestră, am realizat că pianiștii sunt tot timpul singuri. Recunosc că am suferit din cauza asta până pe la 18-19 ani. Într-o perioadă de izolare și criză existențială tipică vârstei, m-am îndreptat spre muzica de cameră. Eliberându-mă de frica singurătății prin faptul că aveam o formație de muzică de cameră, m-am reîntors spre solistică, pentru că, până la urmă, așa mă simt mereu acasă. În ultimii ani am ajuns, de fapt, la forma ideală pentru mine: cu orchestra cânt concerte clasice și romantice, creativitatea conceptuală o folosesc în albume, iar cu New Piano Trio cânt muzică scrisă exclusiv pentru noi, cu elemente de groove, jazz, folk și clasic.

 

Lang Lang a cântat cu Metallica și nu numai. Ce părere aveți despre felul acesta de colaborări? În general, cum priviți distincția dintre muzica pop/rock și cea clasică?

Tot ce transmite sentimente, provoacă stări și este bine cântat sau produs este pentru mine valoros, indiferent de stil. Sunt de părere că artiștii din direcții diferite se pot dezvolta enorm comunicând mai mult unii cu alții. Singurul risc este crossover-ul în care diferite stiluri sunt combinate într-o amestecătură în care fiecare parte își pierde calitățile principale.

 

Cât de importantă este tehnica interpretării pentru dumneavoastră?

Maria João Pires spunea într-un interviu că tehnica nu există. Tehnica e doar un mod de a-ți folosi corpul pentru a produce un anume efect. Iar pentru a atinge acest efect trebuie să schimbi felul de a vedea lucrurile destul de des și destul de mult. Tehnica este și pentru mine doar o artă a folosirii corpului. 

 

Cum arată o zi obișnuită din viața dumneavoastră?

Am ajuns la cea mai grea întrebare, pentru că prea puține zile seamănă între ele. Singurele ore stabile în perioadele dintre concerte sunt cele de studiu, între 9.00 și 14.00, și 30 de minute de yoga. Restul zilei este o combinație haotică a trei calendare și teancuri de acte nerezolvate, cu fetița mea pe lângă mine.

 

Ce fel de muzică ați asculta mereu, non-stop? De ce?

Tocmai, de ce? Am perioade în care mă pierd într-un stil de muzică sau într-un album, dar nu aș putea rămâne niciodată pe loc, nici măcar ca ascultător.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe