Presa timpului

Radu Vancu Publicat la: 14-07-2017

Despre a rămâne în România. Sau despre a construi când totul e de construit

Au circulat în vremea din urmă două texte ale unor oameni inteligenți, Dragoș Paul Aligică și Daniel Funeriu, în care eram îndemnați să plecăm din țară (mai ales dacă avem copii & ne pasă de ei), fiindcă politicile anti-educație marca Andronescu-Valeca vor distruge cultural, pentru cel puțin 50 de ani, România.

Cred și eu că doamna Andronescu a avut efectul unui enorme bombe cu fragmentare în sistemul nostru de educație (e, într-un fel, cel mai eficient ministru de după 1990, dar în rău). Văd cu ochii mei cum domnul Valeca face țăndări cercetarea.

Dar mi se pare o copilărie să crezi că vor reuși ceea ce n-a reușit o jumătate de secol de totalitarism: adică să ne anihileze integral fibra culturală și etică. „Siberia spiritului” n-a existat niciodată în România, am avut resurse suficiente pentru a construi (împotriva celui mai distrugător sistem pe care l-a cunoscut țara asta) o literatură extraordinară, pentru a scrie (de la rezistența din munți la Paul Goma și la Gheorghe Ursu) câteva pagini admirabile în istoria onoarei, pentru a salva valorile umanului în cele mai antiumane vremuri.

Nu e de plecat – dimpotrivă. E de rămas & de construit. Mircea Ivănescu îmi spunea cândva că i s-a părut etic să rămână în România pentru a construi atunci când părea că nimic nu putea fi construit. Iar ce a construit el de unul singur, în generația lui (adică inserția omului concret în poezie), a rodit apoi în generația optzeciștilor și a contribuit decisiv la edificarea unei reacții eficiente anti-sistem.

Așa că n-avem de ce să plecăm azi, când lucrurile nu sunt totuși nici pe departe atât de catastrofale ca în comunism. În ce mă privește, prefer să adopt (după puterile mele) atitudinea lui Mircea Ivănescu. Și să construiesc (atât cât pot) exact atunci când construcția pare mai iluzorie & mai fragilă & mai riscantă & mai expusă eșecului. Fiindcă abia atunci e disperat de necesară.

 

Un dosar despre postumanism în Vatra

Revista Vatra a dedicat numărul ei cel mai recent (3-4/2017) unui consistent dosar despre postumanism, coordonat de Alex Ciorogar.

Ar putea cataliza o discuție importantă și necesară pentru științele umaniste de la noi. Dacă o va face, numărul acesta din Vatra va deveni la fel de seminal & de influent precum celebrul număr 1-2/1986 al Caietelor critice dedicat postmodernismului. De data aceasta, în ipoteza în care se va produce (și sunt semnale încurajatoare în acest sens), discuția va avea loc în timp real, pe deplin sincronizată cu ampla discuție care tocmai are loc în Occident, fără delay-ul de aproape un deceniu cu care s-a produs aceea despre postmodernism (delay explicabil prin răutatea contextului istoric, firește).  

Reproduc mai jos finalul intervenției mele: „Înţeleasă adecvat, recte ca o reconstrucţie în post-uman în jurul acelor valori pozitive ale umanului (în primul rând, compasiunea şi solidaritatea), condiţia post-umană poate fi o şansă. Dacă, în schimb, post-umanii vor înţelege să îşi exercite furia împotriva omului concret, nu împotriva normativului uman (şi a instrumentalizării lui antiumane), atunci postumanismul va fi o şansă ratată. Va fi doar un antiumanism printre altele, a cărui agenţialitate va fi de data asta exercitată cu o ură făţişă împotriva omului – spre deosebire de «umanismele» care distrugeau omul concret în numele unui «om nou» normativ. Altfel spus, ce avem de făcut e să izolăm postumanul de inuman. Şi să nu permitem unui nou normativ postuman să apară şi să se exercite. Fiindcă acţiunea lui va fi, ca a oricărui normativ, profund distructivă – exact la adresa acelui om concret pe care post-umanul vrea să îl protejeze. Sper, aşadar, ca post-umanul să nu fie o formă de Hassliebe pentru uman, ci un mediu de proiectare a valorilor reale ale umanului (empatia, compasiunea, solidaritatea, aşa cum am spus mai sus) asupra non-umanului. Înţeles astfel, e o enormă şansă. Înţeles ca o vindicaţie la adresa umanului, ar fi o catastrofă”.

 

Romanian Literature as World Literature

Literatura română trece printr-un moment foarte bun. Nu doar că se scrie mult & bine, dar prozatorii & poeții săi sunt din ce în ce mai traduși, iar critica ei reușește din ce în mai bine să se insereze în circuitul academic occidental. Chestie la fel de importantă & de dificilă ca și traducerea & plasarea la editurile importante a ficționarilor propriu-ziși.

Cel mai recent exemplu: volumul apărut foarte recent la Bloomsbury (editură academică de vârf), Romanian Literature as World Literature, coordonat de Mircea Martin, Christian Moraru & Andrei Terian, ramasând vreo duzină, două dintre cele mai bune minți critice de azi, din toate generațiile literare active.

Sunt lucruri care se adună și, încetul cu încetul, hașurează această terra incognita care era literatura română pentru cititorul străin. Pe mine unul, fiecare veste de genul acesta mă bucură enorm.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral