Basca, papionul și poporul

Dan Mihai Țălnaru Publicat la: 31-07-2017

Supravegheate de Securitate, cercurile exilului românesc deveniseră o adevărată obsesie pentru regimul Nicolae Ceaușescu. Serviciile Secrete ale României comuniste se făceau răspunzătoare pentru o serie de măsuri extreme, până la cele de anihilare fizică a adversarilor politici aflați în exil.

Monica Lovinescu, figură reprezentativă a exilului parizian, ajunge în comă la spital după ce este agresată fizic în chiar curtea casei sale. Încercarea de asasinare a scriitorilor Virgil Tănase și Paul Goma, aflați și ei în exil la Paris, eșuează grație dezertării agentului însărcinat cu misiunea de a-i suprima. Asasinarea lui Cornel Chiriac, cunoscutul realizator al emisiunii muzicale Metronom, difuzată ani în șir la postul de radio Europa Liberă, culminând cu atentatul cu bombă, din februarie 1981, comis de teroristul Ilich Ramírez Sánchez, cunoscut mai ales după numele Carlos Șacalul, asupra sediului de la München al postului de radio amintit, au fost puse și ele tot pe seama securității ceaușiste. Sanda Stolojan, Virgil Ierunca, Dorin Tudoran, Ion Ioanid, Mihnea Berindei și alte personalități importante ale exilului cultural românesc puteau deveni și ele, în orice moment, victime ale aparatului represiv al securității comuniste.

Dar în vizorul aparatului de represiune din România comunistă se mai afla o categorie de exilați: cei care făcuseră parte din fostele partide politice și care, aflați în afara țării, în Franța, Marea Britanie și Statele Unite, încercau să găsească mijloace prin care să catalizeze în jurul lor, sub forma unor instituții, asociații sau partide, ideile și vocile emigrației românești. Mihail Fărcășanu, Nicolae Rădescu, Constantin Vișoianu, Grigore Gafencu, Radu Câmpeanu sau Ion Rațiu sunt doar o parte dintre cei care au reușit să creeze o solidaritate în rândul diasporei și totodată să exercite o presiune asupra regimului de la București.

Odată însă cu ridicarea Cortinei de Fier și înlăturarea regimului Ceaușescu, se produce un moment de turnură a exilului românesc. Începea cumva recuperarea acestuia prin revenirea în țară a unor personalități pe care, până în 1990, le puteam doar auzi sau, foarte rar, citi în publicații aduse clandestin, chiar cu riscul pierderii libertății. Unul dintre cei care au ales să se întoarcă în țara natală a fost Ion Rațiu, personalitate marcantă a exilului românesc, stabilit în Marea Britanie și de la a cărui naștere s-au împlinit anul acesta 100 de ani.

 

Ion Rațiu, un „factor activ al exilului românesc”

Considerat de securitate ca fiind „unul din factorii activi ai exilului românesc” și acuzat de „acțiuni de spionaj în beneficiul serviciilor secrete britanice”, Ion Rațiu nu a fost nici el ocolit în timpul regimului comunist de amenințările cu moartea. Venite exclusiv din partea serviciilor secrete comuniste, acestea erau consecința „acțiunilor sale de unificare a emigrației reacționare”, a convingerilor sale politice, găsindu-și justificarea în efortul securității de a menține puterea comunistă.

În anii ’90, comunismul fusese destituit. Doar câteva seceri galbene mai fluturau ici-colo, alături de ciocane falnice, pe stindardele roșii, amintind de vechiul legământ dintre țărănime și proletariat. Îndemnuri ca „IMGB face ordine!”, „Moarte intelectualilor!” sau „Noi muncim, nu gândim!”, venite din inima industriei Epocii de Aur (netransformată încă în cartiere rezidențiale), răsunau în marile intersecții citadine, în timp ce la sate se punea la cale distrugerea infrastructurii agricole a țării.

Reîntors în țară după 50 de ani petrecuți în Marea Britanie, Ion Rațiu era un personaj cu totul diferit în peisajul deloc sărac al politicienilor aspiranți din acele vremuri. Pe lângă experiența democrației occidentale, mesajul anticomunist și o uriașă dorință de a schimba ceva cu adevărat în bine în România, Ion Rațiu purta cu sine o permanentă eleganță. Supranumit „Domnul Papion”, pentru obișnuita sa apariție cu un ușor accent britanic, calm și zâmbitor, se reîntorsese în țară, așa cum declara, „să ajute la instaurarea democrației”. Conștient încă din primele zile ale revenirii sale de pericolul „confiscării” revoluției de către foștii tovarăși instalați în noul organism de conducere a țării (Consiliul Provizoriu de Uniune Națională), Ion Rațiu a fost unul dintre susținătorii Proclamației de la Timișoara, militând pentru lăsarea în afara noii clase politice a foștilor membri aflați în nomenclatura comunistă, pentru deschiderea arhivelor fostei Securități și pentru punerea la dispoziția justiției a celor care s-au făcut vinovați de încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

 

Candidat la Președinție și deputat

Desemnat a fi candidatul PNȚ-CD pentru funcția de președinte al primului scrutin postdecembrist, Ion Rațiu s-a situat pe locul al treilea, cu puțin peste 600 de mii de voturi, după Radu Câmpeanu, candidatul PNL, cu 1,5 milioane de voturi, și la mare distanță de Ion Iliescu, candidatul din partea FSN, cel care câștigase primele alegeri libere cu votul a peste 12 milioane de oameni, adică peste 85% din populația prezentă la vot.

În calitate de deputat, vreme de aproape trei legislaturi (1990, 1992, 1996), Ion Rațiu și-a susținut ideile și de la tribuna Parlamentului: democrația de tip occidental, separația puterilor în stat, respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, diversitate și toleranță, necesitatea unor reforme cu adevărat consistente și o privatizare rentabilă pentru țară. Toate aceste idei se regăseau în regulile universale ale democrației, ale economiei de piață, noțiuni pe care, în acei ani, cei mai mulți dintre români nu aveau de unde să le cunoască.

Și, cum presa devenise a patra putere în stat, paginile generoase ale gazetelor pro-feseniste și ultranaționaliste din acele vremuri nu s-au dat în lături, atât în timpul campaniei electorale, cât și după, să-i atace sistematic convingerile, dar și propria persoană. L-au numit când „ciocoi pribeag”, când unul dintre „extremiștii PNȚCD-ului, deciși să escaladeze strategia destabilizării, să intimideze conștiințele nealiniate lor, să atenteze la libertatea ziarelor independente, a presei în general”. A fost acuzat că, fiind unul dintre finanțatorii „golanilor” din Piața Universității, a dorit să deturneze fragila „democrație originală” a Patriei și, mai mult, că a urzit la o lovitură de stat. Că nu a mâncat salam cu soia alături de popor, că, prin inițiativa sa de a oferi în urma unui referendum posibilitatea alegerii formei de guvernământ, urmărea, de fapt, să vândă țara Regelui.

Pentru toate acestea, cât și pentru opiniile și convingerile sale politice, amenințările la adresa lui Ion Rațiu au continuat chiar și după instalarea „democrației”. De această dată însă, ele veneau din partea celor care duceau dorul „principiilor socialismului științific” și a celor care doreau instaurarea unui „comunism cu față umană”. A fost fugărit în timpul campaniei electorale, iar în timpul Mineriadei din 1990, pentru a scăpa de furia minerilor care doreau să-l spânzure în Valea Jiului, s-a refugiat la Câmpulung, în timp ce adversarii politici strângeau semnături pentru expulzarea sa din țară.

Astăzi, fără îndoială, imaginea cea mai grăitoare despre Ion Rațiu rămâne aceea din timpul Mineriadei din septembrie 1991. Veniți la București cu misiunea clară de demitere a prim-ministrului, „Luceafărul Huilei”, alături de ortacii săi, au intrat cu forța în după-amiaza zilei de 26 septembrie în sala de ședințe a Camerei Deputaților, după ce cu puțin timp înainte, sub amenințarea izbucnirii unui război civil, forțaseră Guvernul să demisioneze.

Atunci, de la tribuna Parlamentului, înconjurat de topoare, țevi și alte unelte ale democrației din subteran, în ciuda spaimei generale instalate în clădirea din Dealul Mitropoliei, Ion Rațiu, alături de un alt membru PNȚ-CD, poetul Ioan Alexandru, i-a înfruntat pe mineri, cerându-le să părăsească sala de plen. „Cum îndrăzniți să intrați așa, în această instituție a democrației? Ieșiți afară imediat!” au fost cuvintele pe care liderul țărănist le-a adresat atunci minerilor din Valea Jiului și care astăzi, la 26 de ani distanță, ar merita din când în când să răsune din nou, de această dată pentru unii dintre domnii aflați în citadela democrației din Dealul Arsenalului.

 

Epilog

Astăzi nu putem ști dacă Ion Rațiu a fost „cel mai bun președinte pe care România nu l-a avut niciodată”. Știm doar că, la 26 de ani distanță de la momentul în care a intrat în cursa pentru prima funcție în stat, FSN-ul nu a adus atunci nici Fericire, nici Sănătate, nici Noroc și nici Franchețe, nici Solidaritate, nici Normalitate. A rămas peste ani doar Frontul Salvării Naționale, cel care a salvat, ce-i drept, o parte însemnată din capitalul uman al fostului regim comunist, o moștenire împotriva căreia Ion Rațiu și mulți alții au luptat să o lase în umbrele istoriei.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe