Ion Rațiu – democrația la modul autentic

Radu Carp Publicat la: 31-07-2017

Recunosc, sunt un cititor pasionat de jurnale, mai ales ale personalităților politice. Într-un jurnal poți găsi, în multe cazuri, ceea ce o persoană nu a vrut să dezvăluie decât după dispariția sa fizică. Lecturând un jurnal, poți înțelege mai bine resorturile intime ale unor decizii care, la timpul respectiv, au fost analizate altfel, din motive de lipsă de informații. Unii autori de jurnale nu sunt prea generoși și ezită, chiar și în intimitate, să spună mai mult decât ce au declarat în public. Alții, dimpotrivă, sunt mai dispuși să prezinte anumite aspecte pe care nu le-au elucidat pe deplin. Unii preferă să țină un jurnal zilnic, alții să publice amintiri, inevitabil retușate, fie doar și datorită trecerii timpului și amneziei firești care însoțesc evenimente din trecut.

Ion Rațiu a ținut un jurnal din momentul în care a plecat din România (aprilie 1940) până în preajma decesului (ianuarie 2000). Până în prezent, nu s-au editat decât volumele care au în vedere perioada 1989-2000. Este vorba despre peste 2 000 de pagini pe care le-am parcurs fără oprire, în câteva săptămâni. Primul volum, referitor la anul 1990, a văzut lumina tiparului în timpul vieții autorului, care a decis să păstreze toate pasajele din jurnal, cu excepția unor momente a căror omisiune este menționată chiar în text. Ulterior, familia sa a avut grijă să editeze întregul jurnal postrevoluționar.

De ce este importantă această mărturie, în mai mare măsură decât altele, datorate unor oameni politici contemporani? Motivul este că Ion Rațiu nu analizează realitatea politică doar din perspectiva partidului din care a făcut parte întreaga viață – PNȚ, apoi PNȚCD. Cronica sa este echidistantă politic și cu ajutorul ei putem descifra mai bine multe episoade de istorie recentă.

Cu toate acestea, jurnalul său nu a fost lecturat sau comentat în detaliu. Să fie doar din cauza apariției la o editură cu o distribuție mai redusă? Ori din pricina ignoranței voite a celor care sunt descriși în jurnal și care continuă să ocupe poziții-cheie în politică sau în mass-media? Sau poate ambele motive, conjugate?

 

Întoarcerea în România

Primele pagini ale jurnalului descriu decizia de a se întoarce în România, în ciuda unei situații mai mult decât confortabile în Marea Britanie, în ciuda existenței unei familii care nu privea cu ochi buni repatrierea. Era destul de excentric să te întorci în România anului 1990, într-un moment în care românii tocmai căpătaseră libertatea de a pleca în Occident. De altfel, Ion Rațiu a fost printre puținii români cu anvergură financiară sau politică ce au decis să se întoarcă în România, să reia totul de la zero. În paginile jurnalului său nu se găsesc prea multe referiri la compatrioți care au luat decizii similare, pentru că numărul lor a fost extrem de scăzut.

Ion Rațiu s-a întors în România după 50 de ani de exil, cu o avere care i-a permis să nu depindă de noii lideri politici de la București, dar mai ales cu ceva care nimeni nu avea în acel moment: cunoașterea felului în care funcționează o democrație. Puțini cunosc faptul că Partidul Conservator britanic i-a oferit lui Ion Rațiu ocazia să fie ales în Parlament, dar acesta a refuzat, pe motiv că nu are decât o singură cetățenie, cea română. Ion Rațiu cunoștea în amănunt mecanismele democratice, pentru că provenea din familia memorandistului Ioan Rațiu, avându-l ca unchi pe Viorel Tilea, cel mai de seamă reprezentant al exilului românesc în Marea Britanie după 1940. Ion Rațiu a avut deopotrivă oroare de fascism – dovadă este părăsirea României chiar înainte de instaurarea regimului Antonescu – și de comunism – prin lupta împotriva regimului antedecembrist de la București cu ajutorul organizației pe care a înființat-o și a condus-o: Uniunea Mondială a Românilor Liberi. În aceste momente, când românii din diaspora sunt grupați în zeci de asociații, realizăm poate mai bine necesitatea unei singure organizații puternice, condusă de un lider autentic. La un seminar al Adunării Atlanticului de Nord din Scoția din anii ’90, Ion Rațiu aducea aminte asistenței că în timpul războiului a vorbit în aceleași locuri împotriva fascismului, spre uimirea politicienilor prezenți, care nu înțelegeau cum un român putea fi considerat de britanici apt să vorbească în anii ’40 despre democrație și dușmanii ei.

Citind jurnalul lui Ion Rațiu, poți realiza mai bine cât de redusă era cunoașterea mecanismelor democratice din România la începutul tranziției. Cei din FSN nu aveau decât experiența regimului anterior. Opoziția beneficia de aportul celor care experimentaseră democrația înainte de 1938. Însă nimeni în afară de Ion Rațiu nu cunoștea cum funcționează pe viu o democrație contemporană. Din acest motiv, multe dintre sfaturile sale nu au fost luate în considerare, pentru ca, ulterior, protagoniștii vieții politice să recunoască faptul că a avut dreptate. Un exemplu este părăsirea lucrărilor Camerelor. Deși Ion Rațiu a atras atenția conducerii PNȚCD că era un procedeu nedemocratic și că cei de la putere, atunci când se vor afla în opoziție, vor face la fel, încurajați de acest exemplu, nimeni nu a fost dispus să-l asculte. Abia atunci când, după venirea la putere a CDR, parlamentarii acestei formațiuni au contemplat spațiul aproape gol din plen, lui Ion Rațiu i s-a dat dreptate. La fel a fost în cazul utilizării moțiunii de cenzură cu ocazia fiecărei sesiuni parlamentare (Ion Rațiu considera, spre deosebire de liderii PNȚCD și ai CDR, că acest instrument trebuia utilizat doar atunci când exista o nouă majoritate parlamentară; în caz contrar, eșecul unei moțiuni de cenzură ducea la relegitimarea guvernului în funcție). Atunci când s-a pus întrebarea dacă miniștrii să fie supuși audierii în Parlament cu ocazia remanierilor, Ion Rațiu a oferit cel mai bun argument: în regimurile parlamentare, aceștia sunt audiați, iar în Marea Britanie sunt ridicați în rang pentru a face parte din Camera Lorzilor și a se putea respecta regula potrivit căreia miniștrii trebuie să fie și parlamentari, consecința firească fiind necesitatea audierii lor într-un regim precum cel românesc, în care miniștrii nu depind doar de voința șefului statului. Deși a oferit de mai multe ori acest argument, pur și simplu nu a fost înțeles. Ion Rațiu a condamnat excesele antidemocratice ale lui Ion Iliescu, dar nu a ezitat să condamne și felul în care au fost înlocuiți din funcție prim-miniștrii Victor Ciorbea și Radu Vasile, prin intervenția directă a președintelui Emil Constantinescu.

 

Libertatea presei – o condiție a democrației

Ion Rațiu a realizat încă din momentul revenirii în România că o democrație nu poate funcționa în absența unei prese libere. Din acest motiv, el și-a îndreptat atenția asupra apariției unui ziar, Cotidianul, pe care îl dorea în format occidental, extrem de obiectiv. Rațiu nu a urmat calea aleasă de patronii de presă din România, care considerau că a fi proprietarul unui ziar conferă un avantaj în lupta politică, chiar și când aceasta nu este asumată ca atare. Modelul lui Rațiu a fost The Daily Express, patronat de un om politic de dreapta (Lordul Beaverbrook) și editat de un om politic de stânga (Michael Foot). Datorită acestui model, Rațiu a căutat jurnaliști de stânga care să conducă politica editorială, compensând acest aspect prin editorialele, asumat de dreapta, pe care le scria. Niciodată nu a fost mulțumit de cei care au editat Cotidianul: Doina Bâscă era considerată prea de dreapta, Tia Șerbănescu era atașată prea mult de PD, Ion Cristoiu era de stânga, iar Dan Diaconescu era atașat prea mult de PDSR. În ciuda acestor nemulțumiri interioare, niciodată exprimate în public, și în ciuda lipsei de profit a ziarului, Ion Rațiu a continuat să investească în Cotidianul. Colegii de partid au insistat ca acest ziar să fie unul exclusiv al PNȚCD, iar ulterior l-au somat să renunțe cu totul la el atunci când gazetarii îi criticau pe țărăniști. Ion Rațiu, în numele democrației și în ciuda partidului pe care l-a urmat fără nici o abatere, a continuat să investească într-un ziar care i-a adus doar pierderi financiare și politice. Bilanțul a fost însă unul pozitiv: la moartea sa, în anul 2000, presa românească evoluase în direcția unei asemănări cu cea occidentală și datorită standardelor impuse de Cotidianul. Investiția în democrație a dat rezultate pe termen lung.

 

Contribuții în politica internă și internațională

Jurnalul lui Ion Rațiu aduce câteva detalii despre democrația creștină românească mai puțin cunoscute chiar și de cercetătorii acestui domeniu. De exemplu, Ion Rațiu a fost primul român care a vizitat sediul Fundației Konrad Adenauer din Germania pentru a stabili contacte. În acel moment nici nu se auzise în România de existența acestei fundații. El s-a declarat pentru păstrarea denumirii interbelice, PNȚ, fără adăugarea particulei „Creștin-Democrat”. În acest fel, argumenta Rațiu, urma să existe o mai mare deschidere către partidele care făceau parte din grupul popularilor europeni, creștin-democrați și conservatori deopotrivă. Cine știa însă de existența familiilor politice europene în România anului 1990? Rațiu a acceptat noua denumire și a refuzat să părăsească acest partid, în ciuda tentațiilor constante. Jurnalul descrie cu amănunte degringolada PNȚCD din ultima parte a guvernării CDR, mai ales încercarea de a crea ANCD (prin Ciorbea și frații Boilă) și apariția Partidului Național Român, inițiativa lui Virgil Măgureanu. Rațiu a fost contactat de toate grupările care doreau să se revendice ca fiind creștin-democrate sau să continue PNȚCD, dar a refuzat categoric orice ofertă, chiar și când aceste grupări i-au promis sprijin masiv pentru o eventuală candidatură la Președinția României în anul 2000. Probabil puțini își mai aduc aminte că Rațiu a contestat în instanță denumirea Partidului Național Român, pe motiv că PNȚCD este singurul continuator al partidului memorandiștilor ardeleni. În acest demers, paradoxal, nu a fost însoțit de conducerea PNȚCD, mai interesată să rezolve problemele curente ale guvernării decât să-și afirme propria identitate. La argumentul extrem de puternic formulat de reprezentanții PNR potrivit căruia partidul original nu mai era reprezentat de PNȚCD, din moment ce acesta nu susținea demersul lui Ion Rațiu, autorul jurnalului a rămas neînduplecat. Ion Rațiu nu a apărat un partid sau altul, ci însăși ideea de a fi loial în politică. Atunci când discutăm în prezent despre traseism, ar fi indicat să se ofere și acest exemplu total contrar.

 

Relația Ion Rațiu – Corneliu Coposu

Ion Rațiu nu a fost agreat de Corneliu Coposu, care i-a blocat candidatura la Președinție în 1992, fapt recunoscut mult mai târziu, indirect, de electorii CDR. Cu toate acestea, Ion Rațiu nu a candidat independent. Ar fi putut să o facă, având la îndemână suficiente mijloace financiare, dar a preferat să rămână fidel partidului din care făcea parte și din care au făcut parte predecesorii săi. A refuzat să participe la încercările de a-l înlocui pe Corneliu Coposu din funcția de președinte al partidului (iar aceste încercări au fost mult mai numeroase decât cele cunoscute înaintea lecturării jurnalului), motivând că avea un deosebit respect față de cei 17 ani petrecuți de acesta în închisorile comuniste. Aceasta nu înseamnă că Ion Rațiu i-a creditat necondiționat pe cei care au parcurs experiența carcerală în România comunistă: de multe ori, îi condamnă în jurnal pe unii dintre aceștia pentru lipsa de adecvare la politica de astăzi și pentru slaba lor capacitate de a înțelege acest lucru. Ion Rațiu și Corneliu Coposu s-au respectat reciproc, dar nu s-au înțeles. Au reușit să aibă o relație civilizată și să nu aibă conflicte în public. Motivul a fost probabil parcurgerea aceluiași tip de educație în România interbelică și stagiul în preajma unor oameni de stat remarcabili, precum Iuliu Maniu și, respectiv, Viorel Tilea.

Este frapant să citești în jurnalul lui Ion Rațiu caracterizarea pe care o face vizitei lui Viktor Orban în secuime, în 1998. Reflecțiile sale sunt foarte actuale astăzi. Rațiu considera că cei aflați la putere (partidul său, în speță) nu ar fi trebuit să se rezume la a da declarații de respingere a afirmațiilor în favoarea autonomiei maghiarilor, ci era indicat să îi ofere o surpriză lui Viktor Orban: să-l întâmpine la venirea în țară, să-l însoțească la școala de vară de la Băile Tușnad, să-i ofere argumente contrare în fața comunității maghiare, în mod civilizat și pertinent. Izolarea politicienilor din Ungaria nu avea să ducă decât la escaladarea artificială a unui conflict, cel puțin la nivel verbal. A-i întâmpina pe oaspeți și a sta de vorbă cu ei ar fi fost, potrivit lui Rațiu, în spiritul toleranței transilvane, practicată încă de la Edictul de la Turda din 1568 (cu care se mândrea, fiind semnat în orașul familiei sale). Politicienii de astăzi ar trebui să citească aceste rânduri din jurnal.

 

Convingerile monarhice și cele privind Unirea cu Basarabia

Cei care vor scrie istoria primelor decenii de postcomunism în România vor avea de răspuns la o întrebare extrem de complicată: de ce România nu a revenit la statu-quo-ul ante-comunism (monarhie și teritoriul din 1940), din moment ce instaurarea Republicii și răpirea Basarabiei au fost consecința instaurării comunismului, mai ales că revenirea la monarhie și Unirea cu Basarabia au fost enunțate ca obiective politice după 1989.

Răspunsul nu este simplu. Desigur, au existat și condiționări externe ca aceste două evoluții să nu aibă loc. Au existat însă și cauze interne, multe partide și oameni politici fiind împotriva acestor deziderate. Ion Rațiu oferă însă o altă interpretare: România nu a restaurat monarhia și nu s-a unit cu Basarabia din cauză că și cei care enunțau aceste obiective politice nu au știut cum să le pună în aplicare. Opoziția nu a enunțat soluția, iar puterea a avut alte priorități.

În primul rând, problema monarhiei. FSN a pledat de la bun început pentru republică, iar PNL și PNȚCD au fost mai degrabă în favoarea revenirii la monarhie. Ion Rațiu a pledat ca în noua Constituție să fie trecută posibilitatea alegerii formei de guvernământ prin referendum. Dar acest lucru nu a fost acceptat de adversarii politici și nu a fost înțeles de membrii propriului partid (el s-a prezentat la referendumul din 1991 și a votat împotriva Constituției, în ciuda boicotului de prezentare la vot decis de PNȚCD). Ulterior, le-a prezentat prietenilor politici și Familiei Regale opțiunea sa: după alegerea în funcția de președinte al României urma să inițieze o campanie publică de prezentare a avantajelor și dezavantajelor unei forme de guvernământ sau alta, iar apoi să organizeze un referendum pentru a tranșa această chestiune. Dacă Ion Rațiu ar fi fost ales Președinte al României în 1990 sau în 1992, poate că un asemenea referendum ar fi avut loc, iar rezultatul său ar fi fost acceptat drept legitim de toate taberele.

Ion Rațiu respinge în jurnal definirea în termeni exclusiv monarhiști a PNȚCD, dar nu acceptă necondiționat ideea de republică, reflex democratic pe care contemporanii săi nu l-au înțeles. Din acest motiv, el respinge categoric strategia CDR din 1992: desfășurarea alegerilor prezidențiale ulterior celor parlamentare (Corneliu Coposu credea că FDSN va câștiga alegerile parlamentare, dar va fi slăbit atât de mult, încât contracandidatul lui Ion Iliescu la alegerile prezidențiale va avea câștig de cauză, iar noul președinte va proclama instaurarea monarhiei prin revenirea la Constituția din 1923). Ion Rațiu a atras atenția că decalarea alegerilor a fost în favoarea FDSN, dar nu a fost ascultat. Evenimentele care au urmat i-au dat dreptate: FDSN a câștigat alegerile parlamentare și pe cele prezidențiale în 1992. Opoziția nu a știut cum să-și pună în aplicare unul dintre cele mai importante obiective declarate. Interesant este că Emil Constantinescu, candidatul CDR, a acceptat acest plan (potrivit jurnalului lui Ion Rațiu), dar, odată ajuns președinte, nu l-a mai pus în aplicare, iar Corneliu Coposu nu mai era în viață pentru a-i aduce aminte de promisiunea făcută.

În al doilea rând, problema Basarabiei. Ion Rațiu a atras atenția că România nu a trebuit să recunoască independența Republicii Moldova, proclamată în 1991, ci să urmeze strategia RFG, care s-a opus îndelung recunoașterii RDG. În această problemă, poziția lui Rațiu a fost singulară: entuziasmul guvernului și al opoziției a fost atât de mare, încât România a recunoscut imediat noul stat; mai mult, a îndemnat și alte state să procedeze la o recunoaștere rapidă. Mai mulți istorici și analiști politici admit în prezent că acea recunoaștere din partea României a îngreunat, de fapt, o posibilă reunificare a celor două state. Postum, lui Ion Rațiu i s-a dat dreptate. Recent, ambasadorul Aurel Preda a recunoscut că Mircea Snegur i-a oferit de două ori lui Ion Iliescu posibilitatea reunificării celor două state, dar acesta a refuzat. În mod sigur, Ion Rațiu nu știa în acel moment de aceste inițiative. Dacă ar fi știut, i-ar fi confirmat ideea sa, respinsă de contemporani, potrivit căreia recunoașterea Republicii Moldova era pentru Ion Iliescu primul pas și, totodată, cel mai bun argument pentru a refuza orice tentativă de reunificare. Tot Ion Rațiu a subliniat avantajul României de a face parte din formatul inițial de negocieri privind rezolvarea conflictului transnistrean. La acea dată, politicienii de la putere sau din opoziție au fost mai sceptici. Astăzi, conflictul a rămas nesoluționat, iar România nu mai face parte din formatul de negociere. Ea ar vrea să facă parte, dar nu știe cum și dacă ar mai fi posibil. Din nou, Ion Rațiu a avut dreptate.

 

*

Ion Rațiu nu a fost un vizionar, nu a avut intuiții geniale. Soluțiile pe care le-a propus erau firești, din perspectiva unei persoane care cunoștea cum funcționează democrația și care era imună la tentația totalitarismelor de stânga sau de dreapta. Nu a putut fi apreciat la adevărata sa valoare. În anii ’90 nu eram pregătiți să acceptăm ceea ce nu cunoșteam și nici să ascultăm argumentele celor care aveau experiența democrației. Într-un singur domeniu Ion Rațiu a reușit să-și aplice ideile: apartenența la Adunarea Atlanticului de Nord a contribuit decisiv ca România să fie astăzi membru NATO.

România ar fi avut nevoie de mai mulți oameni politici precum Ion Rațiu. Alte țări care au făcut tranziția la democrație au avut mai multe astfel de personalități, însă unele nu au avut deloc. Este important ca, în acest moment, lectura jurnalului lui Ion Rațiu să ne dea de gândit despre cum ar trebui să se facă politică în continuare: cu devotament, loialitate și sacrificiu. Iată cuvintele lui Ion Rațiu, care dau dovada deplină a caracterului și a modestiei: „important e să se înțeleagă că întoarcerea mea în România și tot ce i-a urmat a fost datorită nevoii mele de a mă înscrie în lungul șir de membri ai familiei noastre care au încercat să servească neamul nostru. Eu am făcut-o atât cât m-au ajutat puterile și pregătirea mea… Ceea ce a fost foarte puțin sau aproape deloc”.

Legendă foto: Ion Diaconescu, Corneliu Coposu și Ion Rațiu

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe