​Ion Rațiu, vocea limpede a liberalismului în anii ’90

Răzvan Timofciuc Publicat la: 31-07-2017

Imaginea cu Ion Rațiu din septembrie 1991, la tribuna Parlamentului, cu brațele deschise, marcând terenul pentru discuție și calm, înconjurat de minerii înarmați cu bâte care au pătruns în sediul Parlamentului – aflat pe atunci în palatul din Dealul Mitropoliei –, simbolizează spiritul dialogului și valorile democratice pentru care a pledat întreaga sa carieră politică din exil și din România.

În 1990, situația din România era diferită de a Poloniei, Ungariei sau Cehoslovaciei. Nu putem înțelege tranziția postcomunistă a României fără a zăbovi asupra particularităților regimului de factură totalitară instaurat în 1947. Motivele pentru care rezistența la schimbare în perioada tranziției postcomuniste a fost atât de mare – reformele instituționale, politice și economice –, spre deosebire de Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria, țin de lipsa unei societăți civile și a unor mișcări disidente, reformiste, „coapte” în timpul comunismului.

În Ungaria, prin Imre Nagy în 1956, am asistat la primele tendințe de reformare a sistemului anterioare colapsului din 1989, iar în anii ’80 s-au înființat cluburi universitare, fundații culturale și Forumul Democratic Ungar, alcătuit mai ales din intelectuali. În Cehoslovacia, prin Alexander Dubček și alți reformiști de la Praga, am văzut o încercare de a da un model de socialism radical diferit de cel sovietic. Această încercare a fost curmată în 1968 de tancurile sovietice. Mai târziu, am avut Charta 77 a lui Václav Havel. În Polonia au existat tendințele revizioniste din eseul Noul evoluționism al lui Adam Michnik, o Biserică Catolică puternică, neîngenuncheată de Stalin, și o societate civilă reformistă în jurul Sindicatului Independent Solidaritatea.

În România, la fel ca în Albania, am avut cele mai draconice regimuri sovietice, iar experiența revizionistă a lipsit sau a fost drastic interzisă. La noi a existat un aparat de represiune foarte dur, o societate civilă atomizată și o populație lobotomizată de propagandă, sărăcie, frică și neajunsuri.

Nu e de mirare, așadar, că, în cazul celorlalte state, a predominat o tranziție pașnică, rezultat al negocierilor politice și al compromisului, iar mișcările disidente au avut capacitatea organizatorică și un program de a prelua puterea.

De aceea, în 1990, România a avut nevoie de Ion Rațiu, care a încercat să suplinească în anii ’90 ceea ce ne-a lipsit în 45 de ani de comunism feroce: o societate civilă trează, o mișcare disidentă reformistă și idei politice și economice care să vindece un sistem bolnav, ineficient și corupt. Istoria i-a dat dreptate lui Ion Rațiu, care, în anii tulburi de după Revoluția din 1989, a susținut că România are nevoie de reforme profunde, de redarea proprietăților confiscate abuziv și de respectarea dreptului sacrosanct la proprietate, de privatizări ale coloșilor industriali cu picioare de lut, de liberalizarea prețurilor și de un sistem politic pluripartidist. Rațiu a vorbit despre capitalism, despre piața liberă și despre inițiativa privată când aceste cuvinte erau motive de ocară. A înțeles rolul educației în promovarea unei democrații autentice. A înțeles rolul presei libere, obiective și echidistante pentru o societate traumatizată, aflată în tranziție. A promovat în spațiul public și în toată viața sa, așa cum transpare din jurnalul său, un patriotism luminos și lucid, în care a urmărit interesul națiunii, și nu al unei abstracțiuni ideologice sau al unei fantasme colective. Deci nu e de mirare că artileria calomniei și a maculării feseniste l-a vizat cu precădere pe Ion Rațiu.

În momentul în care românii tocmai căpătaseră dreptul de a pleca în Occident, Ion Rațiu s-a întors în țară pentru a-și servi patria. S-a întors din exil cu o situație materială bună, ceea ce îl făcea independent în raport cu puterea politică de la București, dar, cel mai important, a venit cu înțelegerea felului în care funcționează mecanismele democratice și societățile deschise, libere.

Rolul lui Ion Rațiu la procesul de democratizare postrevoluționară este, neîndoios, unul important. Spre deosebire de ceilalți reprezentanți ai mișcării anticomuniste, el a promovat în spațiul public valorile și ideile care să înlocuiască un sistem politic totalitar, anchilozat, liberticid, pauperizant și corupt. A făcut-o jovial, cu decența dialogului și a dezbaterii în contradictoriu, cu zâmbetul pe buze și cu argumente.

Fiecare națiune are eroii săi, care se remarcă prin apărarea libertății, democrației, demnității persoanei și a intereselor națiunii. În istoria statală a României, Ion Rațiu ocupă un loc de frunte în panoplia acestor eroi ai națiunii noastre care se revendică de la liberalismul clasic anglo-saxon, de la valorile libertății individuale și de la ideile „tari” ale tradiției democratice occidentale.

Legendă foto: Statuia lui Ion Rațiu din Turda. Sculptor Elena Ilaș (2007)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral