Ion Rațiu, o poveste încă nespusă

Stejărel Olaru Publicat la: 31-07-2017

Privind în urmă la felul în care s-a construit destinul lui Ion Rațiu, găsim anul 1940 drept cel care i-a schimbat definitiv parcursul. Născut în 1917, Rațiu a absolvit Facultatea de Drept la Cluj. În 1940 tocmai își încheia studiile militare în cadrul Școlii de Ofițeri de Rezervă. În timp ce se afla concentrat cu Regimentul 31 Artilerie, a suferit un grav accident de schi, care l-a obligat să se întoarcă acasă, la Turda. Astfel că, în ianuarie, se afla în concediu medical, exact în perioada în care la Turda revine și unchiul său, Viorel V. Tilea, în acel moment ministru plenipotențiar al României la Londra, pentru a participa la înmormântarea mamei sale.

Zilele petrecute în familie de cei doi au fost un prilej pentru a provoca o discuție despre viitorul tânărului Rațiu. Astfel s-a născut ideea ca Ion Rațiu să solicite angajarea în Ministerul de Externe și detașarea sa la Londra, în echipa lui Tilea. Câteva luni mai târziu, la 1 aprilie, Rațiu a fost numit cancelar diurnist la Legația României din Londra, iar la 13 aprilie 1940 a părăsit țara pentru o perioadă de timp relativ scurtă, credea el. În realitate, călătoria lui Ion Rațiu a fost începutul unui exil îndelungat, care a durat 50 de ani, până pe 24 ianuarie 1990.

Odată întors acasă, în România, Rațiu a vorbit în repetate rânduri despre exilul său, așa cum au făcut-o și alții ca el, dar a durat mult până să câștigăm răbdarea de a-i asculta și dorința de a-i înțelege pe cei care au fost pedepsiți cu suferința surghiunului.

Din fericire, lui Ion Rațiu i-a plăcut să scrie. A admirat întreaga lui viață jurnaliștii și scriitorii, încercând adesea să fie unul atunci când știa că, în lupta sa politică, frumoasa armă a cuvântului scris este mai viguroasă decât orice și cu efect imediat. Astfel, cele mai importante evenimente la care a participat direct sau doar a asistat ca martor, ideile și planurile sale politice, uneori chiar și intime întâmplări familiale au fost adunate în jurnalul său prin consemnări aproape zilnice. Scriind cu îndârjire, în orice împrejurări, Rațiu nu a ascuns existența jurnalului, despre care a spus că, inițial, l-a considerat o obligație, iar pe parcurs a devenit un exercițiu plăcut și necesar. S-au adunat mii de pagini, despre care Ion Rațiu a spus că nu vor fi publicate atâta vreme cât el este în viață. A fost meticulos nu doar cu jurnalul său, ci, în general, cu orice document pe care îl considera util, păstrând hârtiile mai de seamă, scrisorile sau articolele de ziar. Toate acestea s-au transformat în dosare, iar dosarele s-au înmulțit și, cu timpul, au devenit o adevărată arhivă, gestionată astăzi de Fundația Caritabilă Familia Rațiu de la Londra.

Atât despre jurnal, cât și despre arhivă, Securitatea a fost informată și a manifestat un viu interes în a afla conținutul lor. La începutul anului 1961, într-un material primit de la rezidența din Londra, se menționa că „Iancu Rațiu deține în birourile firmei sub al cărei nume își duce activitatea împotriva țării noastre o arhivă întreagă de dosare personale ale fugarilor români din diferite țări, conținând date personale asupra acestora și activitatea pe care ei o duc în străinătate”. Câțiva ani mai târziu, un informator aflat în anturajul lui Rațiu le comunica ofițerilor de securitate din ambasadă că Ion Rațiu are și un jurnal în care consemnează, printre altele, detalii despre întâlnirile cu diplomații români.

În aceste condiții, Securitatea a râvnit să ajungă la aceste documente și cel mai probabil a și făcut-o. Astăzi, arhiva este deschisă oricărei persoane interesate să o studieze, însă, cu decenii în urmă, se afla încuiată în fișetele metalice din biroul lui Rațiu. Securitatea a făcut planuri pentru a subtiliza măcar o parte dintre documente, cele pe care le considera importante. Curioasă să vadă așa-zisele „dosare personale ale fugarilor români” din arhiva lui Ion Rațiu, în același an, 1961, Securitatea a transmis rezidenței din Londra indicații precum aceasta: „Anchetați posibilit. obținerii acestor mat. și faceți propuneri”. După numai zece zile, rezidența din Londra a revenit cu un material amplu despre biroul lui Rațiu, „în spatele căruia își ascunde adevărata lui ocupație la Londra”. Nota cuprindea un set de planuri ale clădirii, cu informații complete și planșe desenate ale fiecărui etaj și ale fiecărei încăperi, despre cum erau poziționate intrările și felul în care erau păzite, precum și despre încuietori și „fișierele de metal în care este depozitată corespondența și dosarele alfabetic clasificate de care răspunde Rațiu”. Nu știm cum s-au organizat efracția și furtul, prin intermediul căror persoane s-au sustras documentele și când sau de câte ori s-au realizat. Rațiu a remarcat mai târziu faptul că dosarele încep să dispară din arhivă și, la un moment dat, a consemnat în jurnal îngrijorările sale.

Din fericire, jurnalul nu a fost sustras de Securitate, astfel încât a văzut lumina tiparului așa cum și-a dorit Ion Rațiu, doar după dispariția sa. Primul volum începe cu toamna anului 1940 și se oprește la sfârșitul anului 1954 numai din rațiuni practice, din cauza dimensiunii considerabile a manuscrisului.

În noiembrie 1940, când Rațiu a așternut primele consemnări în jurnal, împlinise doar 23 de ani. Era tânăr, viața abia începea să-l ispitească. Cu doar câteva luni în urmă părăsise România, iar impresiile primei sale călătorii în afara țării încă îl stăpâneau. Rațiu se afla nu doar departe de casă, dar și de cealaltă parte a baricadei, în condițiile în care începea războiul, iar peste câteva luni România și Marea Britanie urmau să-și suspende relațiile diplomatice. La legație nu a apucat să lucreze decât câteva luni. Unchiul său, ambasadorul Tilea, a fost demis în iulie 1940, iar el și-a încheiat cariera de funcționar al Ministerului de Externe câteva săptămâni mai târziu, în septembrie, odată cu instaurarea unui nou regim politic în România, ceea ce l-a obligat să-și caute un alt rost, pe care, în final, l-a găsit: în noiembrie 1940 a fost acceptată solicitarea sa pentru o bursă la St. John’s College, Universitatea din Cambridge, unde a studiat științele economice până în 1943.

La începutul anilor ’40, Ion Rațiu și-a petrecut timpul mai mult în anturajul celor din generația lui, studenți la Cambridge sau Oxford. Printre aceștia se aflau Radu Tilea, Barbu Călinescu, Adina Iliescu, Dinu Daponte (fost Beza) sau Barbu Niculescu.

Dar anii studenției nu au fost tihniți. Londra a fost ținta bombardamentelor strategice ale Germaniei, iar alimentele au fost raționalizate. Ca inițiator al Asociației Studenților Români din Marea Britanie și militant al Societății Studenților și Tineretului din Europa Centrală, Rațiu și-a făcut debutul în cariera politică, iar aceste două episoade studențești vor fi evocate de el cu multă pasiune decenii mai târziu.

 

Ion Rațiu și Viorel Tilea

Faptul că Rațiu, încă neîncercat de viață, a fost alături de Viorel Tilea, un politician atât de experimentat și de bine relaționat atât la București, cât și la Londra, a contat în ceea ce privește formarea sa. De multe ori, cei doi au avut opinii politice diferite sau, altfel spus, tânărul Rațiu nu a împărtășit viziunea lui Tilea, care era, în fapt, cea corectă. Relația dintre Ion Rațiu și Viorel Tilea a fost una sinuoasă. Rațiu a fost dependent de unchiul său pentru a putea supraviețui la Londra în timpul războiului, dar acest lucru nu l-a împiedicat să-și formeze propriile opinii despre acesta, care a fost o personalitate puternică și controversată în același timp, cu repere morale discutabile. Rațiu a descoperit repede acest lucru, dar, odată cu trecerea anilor, și-a păstrat respectul pentru unchiul său și nu s-a dezis niciodată de el în public, chiar și atunci când alți români aflați în exil îl împingeau să facă acest gest pentru a câștiga mai mult capital politic.

În jurnal apar menționați politicieni veniți din țară sau foști diplomați, funcționari de la legație care au refuzat să se întoarcă în România la chemarea guvernului Antonescu și care au decis să se alăture demersurilor politice coordonate de Tilea sau, dimpotrivă, să le combată viguros. Indiferent de tabăra la care au aderat, în timpul războiului, nici unul dintre ei nu a reușit să se ridice la înălțimea autorității lui Tilea, care „avea trecere în Anglia”, cum spunea un fost angajat al legației. Acesta era deprins cu legația pentru că, între 1919 și 1923, a fost secretarul Misiunii de la Londra, dar și cu labirintul politicii de la București, în ale cărei galerii se orientase bine atât ca membru al parlamentului, cât și ca membru al guvernului.

În acei ani, legația era situată în cea mai râvnită zonă a orașului, Cromwell Place nr. 4, într-o clădire superbă, care nu mai aparține astăzi statului român. Mandatul lui Tilea a început la 15 ianuarie 1939 și a fost unul intens, chiar sonor pe alocuri, dar scurt, pentru că în vara anului 1940 a primit de la București o telegramă de la Mihai Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine, care îl anunța că trebuie să revină acasă. Viorel Tilea a refuzat să se întoarcă în România. De altfel, nici nu putea fi obligat, din moment ce nu făcea parte din corpul diplomaților de carieră.

 

Ion Rațiu și  Securitatea

Ion Rațiu a încercat să intre pe scena politică în calitate de membru al parlamentului la alegerile din România din 1946, încercare pe care o evocă în memorii. Unii dintre românii refugiați în Anglia în timpul războiului s-au întors acasă, pentru a scăpa de viața plină de lipsuri de la Londra, sperând totodată într-o relansare a carierei lor. Însă revenirea acasă le-a complicat și mai mult destinul, ajungând în situația de a fi arestați, fiind suspectați ca spioni britanici. Contraamiralul Dumitrescu, care a revenit la București la îndemnul lui Tilea, a reușit totuși să fugă după o perioadă de timp și să ajungă înapoi la Londra. Nu la fel de norocoși au fost Pavel Pavel sau Ștefan Nenițescu, arestați la scurt timp după ce s-au întors în România.

Cei rămași în Anglia au intrat și ei în atenția serviciilor secrete românești. Serviciul Special de Informații, iar mai târziu Securitatea, prin Direcția de Informații Externe (DIE), au depus eforturi pentru a monitoriza, bloca sau influența activitatea acestora sau a organizațiilor în care vor activa. În ceea ce îl privește pe Ion Rațiu, acesta a devenit unul dintre obiectivele principale ale Securității abia în 1955, când s-a luat decizia ca DIE să deschidă un dosar individual de urmărire a activității sale. Deocamdată, atenția Securității încă nu era îndreptată asupra lui Rațiu, ci mai degrabă asupra unchiului său.

 

În loc de concluzii

Personajele de mai sus apar în însemnările lui Ion Rațiu din perioada războiului. Evident, în această perioadă, tânărul Rațiu nu avea cum să nu rămână alături de unchiul său, însă remarcăm eforturile lui de a reda fidel realitatea, iar odată cu trecerea anilor, chiar o încăpățânare în a consemna într-o manieră imparțială gândurile despre activitatea lui Viorel Tilea și a celor din jurul său, prieteni sau dușmani.

În ianuarie 1990, când a revenit acasă, Ion Rațiu a fost, pentru mulți dintre românii din România, un personaj puțin cunoscut. Lipsa de notorietate cu care s-a confruntat atunci a fost folosită cu dibăcie de detractorii săi, care au inventat povești extravagante și calomnioase despre el, cu scopul de a-i compromite activitatea politică. Zâmbitor, Rațiu s-a luptat cu răbdare pentru a demonta fiecare minciună colportată. Arma lui a fost adevărul, iar viața pe care a trăit-o în exil le-a prezentat-o românilor ca pe o carte deschisă. Ne place să credem că a fost un om fericit nu doar pentru că, la sfârșitul vieții, a reușit să se întoarcă acasă, ci și pentru că și-a intuit destinul, acela de politician care urmărește un singur ideal, țara sa.

(Fragment din introducerea la cartea Ion Rațiu,
Jurnal. Începuturile unui exil îndelungat, vol. 1, Editura Corint, 2017)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe