Andrei Muraru: „Astăzi, putem spune fără să greșim că spiritul lui Ion Rațiu a învins”

Daniel Șandru Publicat la: 31-07-2017

Istoric și cercetător al istoriei recente, doctor în Istorie al Universității „Al.I. Cuza” din Iași, Andrei Muraru este, din decembrie 2014, Consilier Prezidențial al șefului statului în probleme privind relația cu autoritățile publice și societatea civilă. A publicat numeroase studii în reviste de specialitate, a participat la numeroase conferințe internaționale și are frecvent contribuții pe teme de istorie recentă. Coordonator al volumului Dicționarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967) (Polirom, 2008) și coautor al volumului O istorie a comunismului din România. Manual pentru liceu (Polirom, 2008; ediția a II-a, 2009; ediția a III-a, 2014), istoricul a condus Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc între 2012 și 2014, demarând campania de aducere în fața justiției a foștilor torționari comuniști. A fost cercetător la acest institut începând cu 2006, iar în perioada 2006-2009 a fost consilier la Cancelaria Prim-ministrului și consilier al directorului general al Arhivelor Naționale ale României. De asemenea, Andrei Murau a fost bursier Erasmus-Socrates (Grecia), New Europe College și United States Holocaust Memorial Museum (SUA), fiind decorat de Regele Mihai cu medalia „Regele Mihai I pentru loialitate” și cu Ordinul „Coroana României” în grad de Ofițer.

(Ideile exprimate în contextul acestui interviu sunt asumate de autor în calitate exclusiv privată și nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia dintre instituțiile și/sau organizațiile la care acesta este angajat sau afiliat.)

 

Cum ați receptat, în perioada în care ați condus Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și pentru Memoria Exilului Românesc, rolul intelectualilor și foștilor politicieni români din exil în lupta împotriva regimului comunist din țară?

Ca și în cazul altor state căzute în spatele Cortinei de Fier, exilul românesc a reprezentat o reacție firească la abuzurile și îngrădirile practicate de regimul comunist. Refuzul de a accepta regimul comunist i-a determinat pe unii români să părăsească țara, deși nu în toate cazurile motivațiile au fost politice. Găsim în exil categorii diverse: de la oameni de stat la militari, profesori, medici, artiști, studenți și numeroși diplomați. Însă definirea conceptului de exil ridică numeroase probleme. În funcție de perioada despre care vorbim, deci după 1945, exilul militant românesc a cunoscut mai multe etape de „coagulare”, de consistență a acțiunii politice, de raportare la regimul de la București. Mulți au luat viața de la capăt, lipsiți deseori de resurse, de relații sociale. De aceea, forța exilului politic militant a fost evidentă mai degrabă în anii ’70 și ’80. Cu greu putem vorbi despre o voce coagulată a emigrației. Monica Lovinescu spunea că s-ar impune să vorbim despre „exiluri”. Mai degrabă, ar fi dezirabil să ne referim la teme predilecte, la perioade distincte, la grupuri, organizații, reviste, mijloace de acțiune și, revenind la întrebarea dumneavoastră, la lideri de opinie care apar în exil ori care vin deja cu notorietatea construită în țară. Așadar rolul intelectualilor și al foștilor politicieni ajunși în afara granițelor a depins foarte mult de zona geografică în care s-au aflat, de relațiile pe care le-au dezvoltat, de resursele avute la îndemână, de sprijinul primit în țara gazdă etc. În memoria publică s-a impus, într-adevăr, această formulă a „exilului”, cu referire la acțiunea publică, asumat democratică (fiindcă au existat și exilați – și nu puțini – care au continuat să susțină, de pildă, ideologia legionară pe care o propagaseră și în țară) și, evident, declarat anticomunistă. Emigranții au dus cu ei în afara granițelor și opțiunile lor politice, instinctele sociale și, nu de puține ori, disputele și metehnele. De aceea, s-a spus că exilul românesc a fost o Românie în miniatură. Indiferent de doctrina politică sau paradigma culturală pe care au îmbrățișat-o, importante personalități democratice ale exilului românesc au avut puterea de a critica și sancționa derapajele din România, de a le face cunoscute lumii întregi și de a lupta contra regimului. Dincolo de încercarea de integrare în țările-gazdă, care nu a fost deloc o formalitate, intelectualii și politicienii la care ne referim au întreprins o bogată activitate politică și culturală, capabili să vadă dincolo de instinctul de supraviețuire, oferind astfel speranța că răul reprezentat de regimul comunist poate fi înlăturat printr-o acțiune concertată. Ca o observație generală, aș spune că cea mai importantă realizare a exilului a fost sprijinirea disidenței din țară, care nu ar fi existat fără lupta dedicată a unor români ajunși în Occident. Aceștia din urmă s-au solidarizat deseori admirabil, cu consecințe grave pentru viața lor sau a familiilor lor, cu conaționalii lor rămași în spatele Cortinei de Fier.

 

Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, personalitățile proeminente ale exilului românesc din perioada regimului comunist și cum apreciați influența acestora în lumea liberă cu privire la ceea ce se întâmpla în România?

Sunt multe personalități marcante ale exilului românesc din perioada regimului comunist a căror contribuție merită toată atenția. Cred că cele mai importante elemente care trebuie urmărite aici sunt, pe de o parte, forța militantismului, iar pe de altă parte, angajamentul civic în sprijinul idealurilor democratice. În mod natural, acțiunea publică anticomunistă a presupus înființarea unor asociații culturale și/sau politice, editarea publicațiilor în limba română și mai ales capacitatea de diseminare a mesajelor prin intermediul posturilor străine care emiteau în limba română, considerate avanposturile lumii libere (Europa Liberă, Vocea Americii, BBC). E inutil să spun că orice listă este doar una orientativă. Probabil orice rememorare trebuie să înceapă cu reprezentantul de frunte al exilului politic, care a fost chiar șeful statului forțat de comuniști să părăsească țara, Regele Mihai. L-aș aminti și pe Regele Carol al II-lea, care a fost o voce importantă până la începutul anilor ’50. Dintre personalitățile politice de frunte trebuie pomeniți totodată fostul premier Nicolae Rădescu, Constantin Vișoianu, Grigore Gafencu, Grigore Niculescu-Buzești, Alexandru Cretzianu, Mihail Fărcășanu, Radu Câmpeanu, Ion Rațiu ș.a. Și i-aș mai adăuga pe Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Virgil Tănase, Vlad Georgescu, Nöel Bernard, Victor Frunză, Sanda Stolojan, Mihnea Berindei și Dorin Tudoran. Repet, nu e o listă exhaustivă, ci doar câteva nume care îmi vin acum în minte. Lupta pentru respectarea drepturilor omului și critica vehementă adusă regimului politic din România, precum și sensibilizarea opiniei publice din afara țării cu privire la ororile regimului de la București au avut ca destinatari românii din țară, liderii comuniști și, foarte important, elitele din lumea liberă. Influența a depins foarte mult de resursele avute la dispoziție, de perioada la care ne referim și de scopurile propuse. Uneori, s-au reputat victorii importante, cum ar fi, de exemplu, înființarea Comitetului Național Român, sau cele privind sprijinul acordat disidenților persecutați în țară în anii ’70 și ’80, când regimul de la București era ceva mai receptiv la criticile din exterior. Alteori, acțiunea a fost modestă, cu rezultate nesemnificative.

 

„Acțiunile personalităților din exil provocau spaimă la București”

Care este imaginea ce reiese din documentele existente relativ la aceste personalități din exil? Au reprezentat un „pericol” la adresa stabilității regimului totalitar comunist?

Depinde despre ce documente vorbim. Dacă ne referim la documentele poliției politice comuniste (fie că vorbim despre Securitatea internă sau externă), cum sugerați, imaginea este mai degrabă una inegală. Mă văd obligat să subliniez totuși că investigarea acestor surse este indispensabilă pentru înțelegerea fenomenului exilului, a experiențelor membrilor săi. Pe lângă limbajul specific, cu toată încărcătura ideologică de rigoare, există, în general, în aceste documente o doză mare de exagerări. Cu siguranță că acțiunile personalităților din exil provocau spaimă la București, pentru că se puteau constitui într-un precedent periculos pentru stabilitatea regimului comunist din cel puțin două motive: în primul rând, se făceau cunoscute lumii întregi realitățile din România acelor ani, iar în al doilea rând și cel mai important, era încurajată disidența în interiorul țării. Știm foarte bine că o caracteristică importantă a regimurilor totalitare este anihilarea oricăror reacții critice, întrucât critica reprezenta o mare vulnerabilitate. Cu toate acestea, influența și coerența exilului au fost infinit mai mici decât capacitatea regimului comunist de a-l contracara. La CNSAS există numeroase documente privind structurile sau personalitățile exilului anticomunist românesc, multe dosare de obiectiv merită studiate cu atenție, dar și aici instrumentele cercetătorului sunt vitale, întrucât imaginea exilului prin lupa Securității este deseori distorsionată. Fie prin exagerarea influenței, fie prin aluvionarul informațional, cu numeroase interpretări tendențioase ori de-a dreptul false. Nu sunt puține cazurile în care s-a încercat reducerea la tăcere a vocilor care informau Occidentul de abuzurile din țară și sancționau aspru politica dusă de comuniști. Unul dintre rolurile Securității a fost acela de a supraveghea acțiunile exilului și de a le contracara, iar măsurile prin care s-a realizat acest obiectiv au fost multiple: infiltrarea agenților, colaborarea cu anumite persoane care puteau influența modul de desfășurare a activităților întreprinse de personalitățile românești din exil, defăimarea, compromiterea ori chiar tentativele de anihilare. Sunt cazuri dovedite de personaje care au fost răpite de Securitate și aduse în țară, precum istoricul Aurel Decei. Alteori, Securitatea a încercat reducerea la tăcere a postului de radio Europa Liberă, atentatul din 1981 fiind un moment semnificativ în contra-acțiunea regimului. Alte personaje cunoscute au decedat în condiții suspecte, iar în alte cazuri, operațiunile au eșuat lamentabil (vezi „Afacerea Tănase”).

 

Revenirea, după 1989, a unora dintre aceste personalități în țară a fost receptată public într-o manieră uneori de-a dreptul ostilă. A fost o situație care ținea de imaginarul colectiv imediat postcomunist sau a reprezentat, în primul rând, un efect al propagandei exercitate de noua putere instalată în România?

Cred că a fost vorba, în principal, despre efectul pe care l-a exercitat propaganda noii puteri. Căderea comunismului a reprezentat, pentru unele state din Europa Centrală și de Est, un succes al mișcării de disidență. La noi, acest lucru nu s-a întâmplat. La primele alegeri libere, puterea a fost preluată, se știe prea bine, tot de cei care se aflau anterior în structurile de putere ale Partidului Comunist. În aceste condiții, atitudinea noii puteri, legitimată prin votul liber consimțit al cetățenilor, a fost de respingere brutală a rolului pe care personalitățile exilului românesc l-au avut în rezistența anticomunistă. Printr-o campanie deșănțată, care amintea de tacticile vechiului regim, personalitățile din exil, susținătoare ale fenomenului Piața Universității, au fost expediate într-o zonă nefrecventabilă, chiar ilegală. Posturile publice de radio și televiziune, dar mai ales avanposturile scrise ale noii puteri (Adevărul, Azi, Dimineața, România Mare etc.) au trecut la un atac furibund la adresa personalităților venite de peste hotare. În plus, structurile obscure ale noii puteri au declanșat, la rândul lor, o amplă campanie de compromitere. Desigur, nu poate fi ignorat nici faptul că mulți români îi respingeau pe cei reveniți în țară pentru că nu au îndurat, „umăr la umăr” cu ei, lipsurile pe care vechiul regim le-a impus. Din păcate, stereotipurile construite atunci i-au urmărit mulți ani pe foștii exilați care au ales să se întoarcă în țară.

 

„Portretul lui Ion Rațiu era o angoasă pentru nomenclaturiștii eternizați la putere”

Care ar fi direcția de recuperare a memoriei exilului românesc și cum poate fi rolul jucat de personalitățile acestuia adus în conștiința publicului tânăr?

Așa cum se știe, după 1989 au existat tentative de a recupera acțiunea exilului, inclusiv pe cale instituțională. Deocamdată, deși există studii tematice, biografii, cercetări pe anumite subiecte, câteva monografii/enciclopedii lăudabile, aș spune că suntem încă într-o fază incipientă. Deși, la un moment dat, în primul deceniu al noului mileniu, am sperat că demersul instituțional este unul fericit, rezultatele par mai degrabă discutabile. Acum, cred că e important să asumăm critic acest trecut, în mod profesionist, fără înregimentări și fără instrumentalizarea istoriei, întrucât, așa cum spuneam mai sus, nu tot ce s-a întâmplat în exil este digerabil. Vorbim despre o întreprindere intelectuală complexă, care presupune o profundă cercetare a surselor, risipite în toate colțurile lumii. Există o cantitate impresionantă de documente în diferite arhive, inclusiv personale, precum și o vastă producție a exilaților. De asemenea, să nu pierdem din vedere faptul că unele forme de manifestare (asociații, reviste, cercuri literare) și-au încetat activitatea cu mult timp în urmă, iar redescoperirea „urmelor” va necesita eforturi susținute. Așadar, ca orice trecut complicat, și exilul se cere recuperat prin mijloacele istoriografiei profesioniste. Aici, rolul major le revine instituțiilor de cercetare care prin statutul lor au această sarcină. E nevoie însă de o abordare cât mai serioasă. În ceea ce privește diseminarea rezultatelor cercetării, nu cred că trebuie să inventăm ceva senzațional. O istorie recuperată profesionist, cu metodologii novatoare, va trezi cu siguranță setea de cunoaștere a noilor generații. Personalitățile exilului românesc ce au dovedit verticalitate au avut tăria de a se opune și de a lupta cu un regim totalitar de pe poziții democratice și, nu în ultimul rând, au promovat cultura și valorile românești care trebuie redescoperite. Trecutul poate fi o lecție foarte utilă și mai ales tentantă pentru generația actuală, dacă este reconstituit ca la carte și într-o manieră dezirabilă, iar tinerii pot fi îndrumați spre acele modele democratice care au contribuit la parcursul european al României.

 

Una dintre figurile proeminente ale exilului din perioada comunistă a fost Ion Rațiu, al cărui centenar de la naștere îl marcăm anul acesta. Revenit în țară în 1990, a candidat la Președinția României în primul ciclu al alegerilor libere, obținând 4,29% dintre voturi, iar ulterior a fost ales deputat în Parlamentul României. Cum vedeți rolul său în democratizarea societății românești postcomuniste?

Astăzi, la aproape trei decenii de la acel moment, putem spune foarte detașați, dar nu fără regret că „Ion Rațiu a fost cel mai bun președinte pe care România nu l-a avut”. Dincolo de autoironia butadei care circulă în societatea românească la atâția ani de la momentul candidaturii sale, simbolul omului de stat întruchipat de fostul țărănist a rămas încă foarte puternic. Deși ecourile candidaturii sale s-au stins relativ repede, probabil că mulți români au înțeles abia foarte târziu că România a ratat șansa de a avea ca președinte un politician atât de înzestrat. Aminteam mai sus despre modul în care au fost întâmpinați membrii marcanți ai exilului la revenirea în România. Ei bine, Ion Rațiu, politician țărănist, lider al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, era portretizat în presa loială puterii ca un ins coborât din lumea interlopă, poreclit „boss cu papion” sau „rechin împăiat”. Fără îndoială că Ion Rațiu găsise aici o societate cu instincte tribale, care nu avea nici o legătură cu modelul democratic anglo-saxon pe care îl cunoștea atât de bine și nici măcar cu România pe care o părăsise cu cinci decenii în urmă. Plecase din țară la vârsta de 23 de ani, demisionând de la Legația României de la Londra, după ce guvernarea a intrat pe mâna legionarilor și a lui Ion Antonescu. Când a revenit în țară, avea deja 73 de ani și era considerat încă din anii ’70-’80 una dintre cele mai proeminente figuri ale emigrației politice. Se implicase în exil încă din anii ’50, dar în asfințitul dictaturii ceaușiste devenise cu adevărat o țintă. Și a continuat să fie o țintă a noului regim instalat după 1989. Portretul lui Ion Rațiu era o angoasă pentru nomenclaturiștii eternizați la putere: descendent al unei vechi familii românești, talentat jurnalist, afacerist de succes, militant anticomunist activ pentru drepturile omului, politician abil și frecventabil în lumea occidentală. Rațiu nu era din această lume, ci venise aici să o „salveze” de ea însăși. Eforturile sale de a reconstrui România au început imediat după căderea regimului comunist: a susținut numeroase opere caritabile, a militat pentru o presă liberă, înființând chiar instituții de presă, a încurajat și susținut valorile democratice. Și-a pus întreaga viață în slujba democrației, promovând o abordare în care individul era „centrul societății” și a susținut mereu că țara poate lăsa în urmă moștenirea comunistă doar prin implementarea unui amplu proces de reformă, a unei economii de piață funcționale și a unui sistem politic democratic.

 

„Țara îi datorează o parte din transformarea sa de după 1989”

Credeți că astăzi, după 27 de ani de democratizare, când România este o democrație funcțională, fără a fi neapărat și una consolidată, o personalitate precum Ion Rațiu ar avea un mai mare succes în competiția pentru funcția prezidențială?

Îmi cereți să fac un joc de istorie contrafactuală. Fără doar și poate, România a atins un anumit grad de maturitate politică, iar societatea civilă a demonstrat nu de puține ori că își dorește să vadă în stat un partener credibil și de încredere. Acest lucru înseamnă promovarea și alegerea în funcțiile-cheie a unor persoane care dovedesc prin exercițiul public că pot fi garantul statului de drept și al principiilor democratice. O Românie modernă și prosperă, cu un rol bine definit în sistemul internațional, era o țară pe care însuși Ion Rațiu și-ar fi dorit-o. Nu știu dacă românii l-ar alege astăzi pe Ion Rațiu pentru funcția prezidențială, dar știu prea bine că el i-a ales pe români chiar și atunci când ei l-au respins pe nedrept. Dacă România a făcut acești pași uimitori în ultimele decenii – apartenența la NATO și la Uniunea Europeană – este și pentru că Ion Rațiu a sprijinit societatea românească și i-a arătat un model de politician generos, onest și responsabil.

 

Care ar fi, din perspectiva dumneavoastră, principala moștenire pe care Ion Rațiu a lăsat-o societății românești, sub aspect axiologic?

Ion Rațiu a fost un om politic autentic, care nu a făcut rabat de la valorile și principiile în care a crezut pentru a-și asigura succese electorale. A susținut democrația ca singura soluție de progres a României, iar acest lucru îl transformă într-un model pentru politicienii de astăzi. Înainte de 1989, și-a dedicat decenii din viață luptând pentru „eliberarea” țării, iar după 1990 a investit resurse uriașe (mai ales financiare) pentru a sprijini democrația. Țara îi datorează acestui membru marcant al exilului o parte din transformarea sa de după 1989. Una dintre moștenirile sale este, fără îndoială, moderația. Pentru Ion Rațiu, omul politic complet era depozitarul măsurii în viața publică, al echilibrului în actul politic și în relația cu adversarii. Probabil că una dintre cele mai cunoscute imagini ale lui Ion Rațiu este cea de la tribuna Parlamentului, în septembrie 1991, înconjurat de mineri înarmați cu răngi și bâte. Barbariei hoardelor de mineri ajunși în sala de plen a Parlamentului din Dealul Mitropoliei, Ion Rațiu i-a interpus, în ținuta sa impecabilă și cu nelipsitul papion negru, rațiunea. A interpus, de fapt, moderația lumii din care venea sălbăticiei unei lumi care tocmai ieșise de sub negura istoriei. Știa foarte bine ce face. Astăzi, putem spune fără să greșim că spiritul lui Ion Rațiu a învins.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Nu aș putea spune cu exactitate dacă editurile organizează angajat, dar într-o manieră subtilă o ripostă la adresa tensiunilor...
„Suferă de o cronică lipsită de umor și de absența radicală a spiritului autocritic”; „e statuar, inflexibil,...
Institutul francez din Iași a găzduit, la mijlocul lunii iulie, un eveniment expozițional inedit pe scena de artă vizuală locală...
Expoziția Iași – Capitală regală, dispusă pe simezele Muzeului Municipal din Iași în perioada iunie-iulie...
Deși nu s-a aflat printre filmele premiate anul acesta la TIFF, filmul lui Marc Crehuet El rei borno (Regele cu un...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral