Un interviu cu Ion Rațiu

Dorin Stănescu Publicat la: 31-07-2017

L-am „cunoscut” pe Ion Rațiu, ca mai toți românii, în 1990, stând în fața televizorului. Pe strada unde locuiam, mai toți vecinii aveau o relație de rudenie sau prietenie cu familia mea și seara se strângeau la noi ori îi vizitam eu și cu tata. Se discuta politică, unii erau înjurați, alții, adulați. Alături de legăturile de sânge, îi mai unea ceva: ura față de Ceaușescu, admirația față de Ion Iliescu, „apostolul revoluției”, și spaima de batalioanele de moșieri reprezentați de domnii Rațiu și Câmpeanu. Papionul caraghios și îndemnul direct al lui Ion Rațiu, „Votați-mă pe mine!”, au trezit la acea vreme indignarea micului cerc al agorei de pe strada mea: „Cum, dom’le să te votăm noi pe tine?! Noi am mâncat salam cu soia și tu ai huzurit în Occident…”

În 1990, eram licean, în clasa a zecea, iar în liceul meu era de bonton să îl admiri, desigur, pe Ion Iliescu. O mulțime dintre colegi trăgeau chiulul să fumeze în parcul de lângă liceu, iar printre pauzele de țigări căutau să rupă sau să mâzgălească afișele cu Ion Rațiu amplasate în zona Gării de Sud a Ploieștiului. Ion Rațiu era una dintre țintele preferate ale elevilor din liceul nostru. Nu am votat în 1990 pentru că eram prea tânăr și nici nu fumam. Nu mă prea pasiona politica. Îmi plăceau lecturile și, normal, eram îndrăgostit. Așa că nu am băgat de seamă cum a trecut anul 1990. Am schimbat liceul industrial cu unul uman, cel mai bun liceu din județ: „I.L. Caragiale”. Odată cu schimbarea liceului, s-a schimbat și mediul, iar noii colegi, pe lângă lecturi, fete și țigări (aici am învățat și eu să fumez strașnic), erau admiratori ai liberalilor și țărăniștilor. Radu Câmpeanu și Corneliu Coposu erau nume rostite cu respect în clasa mea. E de prisos să spun că am votat cu liberalii la alegerile din ’92. Tot atunci am fost admis la Facultatea de Istorie a Universității București. Altă lume, multe oportunități, deschideri, fete și cărți…

Doi ani mai târziu am început să cochetez cu jurnalismul ploieștean. Am debutat cu un articol de istorie în cel mai important ziar local, Prahova liberă. Redactorul-șef de atunci, domnul Cârstea, mi-a dat un Ausweis în care scria că eram colaboratorul ziarului și ruga instituțiile de stat să mă sprijine pentru documentare. „Ziarist” cu acte în regulă, am pornit să cuceresc lumea, vorba lui Emil Cioran. Aveam 20 de ani și mă simțeam important. Așa m-am trezit, cu seninătatea vârstei, cu neștiința protocolului întâlnirilor, undeva la începutul lunii aprilie, la ușa lui Ion Rațiu. Fără să am stabilită o întâlnire așa cum se face în mod normal, am sunat la poarta somptuoasei sale case din Primăverii, nr. 4, unde locuia Ion Rațiu. Astăzi, când povestesc despre acest episod, sunt ușor amuzat și stânjenit de reacția mea: am strigat la poarta omului așa cum se făcea în satul meu… Uneori, norocul este de partea începătorului. Așa a fost și cu mine. Mi-a deschis un bodyguard uriaș, înarmat ca la război: „Ce dorești?”. „Sunt de la ziarul Prahova și vreau să-i iau un interviu domnului Rațiu.” „Să văd dacă te poate primi.” S-a întors și m-a poftit să intru. Ion Rațiu era în grădina curții și tundea gardul de arbuști ce străjuia casa. Era îmbrăcat lejer: pantaloni gri, o cămașă și un cardigan roșu închis. Desigur, lipsea papionul. M-a salutat și m-a întrebat cum mă cheamă. I-am spus că sunt student la Facultatea de Istorie, colaborator al ziarului Prahova și că vreau să-i adresez câteva întrebări despre situația politică. A zâmbit și m-a invitat în casă. Am intrat într-un living mare, ne-am așezat la o masă, cineva mi-a adus un pahar mare cu suc, am sorbit puțin ca să-mi fac curaj. Era primul om politic important pe care îl cunoșteam și pe care îl vedeam mai mereu la televizor… Totul a durat vreo 10-15 minute. I-am adresat întrebările și mi-am notat în carnețel răspunsurile. I-am mulțumit, mi-a strâns mâna și mi-a spus să mai trec pe la dumnealui, să-i duc un exemplar. Am plecat fericit de acolo, uimit de firescul conversației și de faptul că acceptase să-mi răspundă la întrebările mele stângace. Interviul a apărut pe prima pagină a ziarului Prahova cu un titlu pe măsura personajului: „Ion Rațiu – Criza este generată de guvernarea incompetentă”. Nu l-am mai căutat să-i dau ziarul și nici nu am mai realizat interviuri cu alți politicieni. M-am lăsat de „ziaristică”, vinovată fiind o domnișoară de care m-am îndrăgostit iremediabil, vorba poetului, dar și din cauza faptului că îmi doream să fiu profesor de istorie, nu ziarist…

După trecerea sa în neființă, figura lui Ion Rațiu a căpătat alte dimensiuni pentru români. Probabil mulți l-au regretat, chiar și foștii mei colegi de liceu care îi rupeau afișele în anii ’90. Pentru mine, Ion Rațiu a rămas primul și singurul mare politician care mi-a acordat un interviu, care mi-a deschis porțile casei. Peste ani, m-am reîntâlnit cu Ion Rațiu… Eram într-un avion spre Londra și vecinul de călătorie, un electrician care lucra în Anglia, mi-a povestit despre Fundația Ion Rațiu. Mi-a spus că se duce des acolo, că porțile sunt deschise mereu pentru români. Am zâmbit la amintirea bătrânului politician care i-a deschis ușa unui student care l-a strigat la poartă…

Legendă foto: Ion Rațiu în avion către România în primele zile ale anului 1990,
înconjurat de membrii presei internaționale

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral