Două voturi

Georgeta Condur Publicat la: 31-07-2017

„Puțini am fost, mulți am rămas.” Poate că în nici un alt caz nu se potrivește atât de bine expresia aceasta glumeață ca în situația voturilor pentru Ion Rațiu. În ultimii ani am întâlnit atâția oameni care spun că în 1990 l-au votat la alegerile prezidențiale, încât mă întreb cum de candidatul țărănist de atunci a obținut numai 4,29% dintre voturi. Până și Victor Ponta susținea, în plină campanie pentru alegerile din 2014 și președinte PSD fiind, că primul său vot a fost pentru Rațiu.

Nu știu cât adevăr este în toate aceste declarații post-factum și nu-mi pot permite să le judec, dar, până la urmă, important este că ele reprezintă măcar o recunoaștere tardivă a meritelor lui Ion Rațiu. Istoria noastră postdecembristă, cu mandatele lui Ion Iliescu, mineriade, „IMGB face ordine” și „Noi muncim, nu gândim”, nu mai poate fi schimbată. Dar cred că e preferabil și onorant ca oamenii să-și amintească public faptul că te-au votat, chiar atunci când poate n-a fost așa, decât să se rușineze să recunoască, după mai bine de două decenii, că au făcut-o. Găsești azi destul de mulți votanți ai lui Ion Rațiu și parcă prea puțini ai lui Ion Iliescu. Și mă tot întreb unde au dispărut cei care aplaudau minerii.

Sunt foarte multe lucruri din epoca aceea pe care mi le amintesc vag, fiind amestecate în ceața emoțiilor și cea dată de trecerea a mai bine de un sfert de secol. Dar îmi amintesc foarte clar afișele pe fond galben cu un Ion Rațiu surâzător, purtând un papion cu buline discrete și sloganul „Omul în care puteți avea încredere”. Afișele acelea erau de o calitate a tipăriturii și hârtiei care astăzi ni s-ar părea banale, dar care în anii aceia ne părea pur și simplu „occidentală”. Pentru mine, era un semn că Ion Rațiu, odată ce acceptase să candideze, făcea acest lucru cu responsabilitate și respect pentru alegători și folosind ceea ce acumulase și învățase în anii petrecuți în democrație. Pentru alții, era încă o dovadă că „nu mâncase salam cu soia”, cum suna reproșul care li se făcea tuturor celor care reușiseră să evite, sub o formă sau alta, să trăiască în România comunistă. Culmea este că unii îi acuzau de acest lucru chiar și pe oamenii care fuseseră în țară, precum Corneliu Coposu, care nu fuseseră vizibili în spațiul public pentru simplul motiv că fuseseră băgați în închisori și apoi marginalizați, dar niciodată pe nomenklaturiștii care avuseseră acces la magazinele speciale ale Gospodăriei de partid.

 

Amintiri dintr-o sală de vot

Mai țin minte cum, tot atunci, studentă fiind, am făcut parte, ca reprezentant al PNȚCD, dintr-o comisie a unei secții de votare de la o școală din cartierul ieșean Păcurari. Știam prea bine care e atmosfera în țară și nu aveam așteptări nerealiste cu privire la rezultatul alegerilor. Totuși, speram ca dezbaterea electorală televizată între principalii candidați să fi avut, pe ultima sută de metri, măcar o mică influență. Îmi amintesc și acum că diferența de valoare și eleganță discursivă în favoarea lui Ion Rațiu mi se păruse atât de clară la acea dezbatere, încât mă întrebam cât de orb ar trebui să fie un alegător ca să n-o vadă.

Răspunsul a venit într-un mod destul de deprimant în noaptea alegerilor din 20 mai 1990, „Duminica Orbului”, când am început să numărăm buletinele de vot. Într-un mediu urban, într-un mare centru universitar cu pretenții, mesele s-au umplut de teancuri uriașe de voturi în favoarea lui Ion Iliescu, în timp ce voturile pentru Ion Rațiu abia formau o moviliță stingheră, pe un colț de masă.

Având în vedere câte partide erau (existau și multe partide-satelit ale Frontului), numărătoarea tuturor voturilor a durat mai bine de douăsprezece ore. Țin minte că a trebuit să mă prezint în secția de vot duminică, la ora 6 dimineața, pentru pregătirea deschiderii urnelor, iar procesul-verbal s-a încheiat abia luni după prânz. Au fost în total peste 30 de ore într-un mediu pe care l-am perceput ca ostil, având în vedere atitudinea comisiei electorale, 30 de ore în care m-am simțit singură, mult mai tânără decât restul membrilor comisiei, fără telefon, fără informații din exterior, cu un pachețel cu un sandviș și cu apă de la chiuveta școlii, cu teama „să nu fure feseniștii cât sunt ieșită”. Bine, ei nici nu prea aveau nevoie să mai fure acolo și atunci, fiindcă își făcuseră din timp treaba, prin Televiziunea Română Liberă, care numai liberă nu era, prin rețelele care puseseră imediat mâna pe putere în toate instituțiile și prin otrăvirea sistematică a minților unei populații care abia învăța să silabisească abecedarul democrației, ce fusese neașteptat de ușor făcută să urască exact fostele victime ale comunismului și pe cei care aveau curajul să vorbească de proprietate, anticomunism sau valori ale democrației de tip occidental.

Spre dimineață, cu toată oboseala, m-am apucat să verific personal încă o dată voturile anulate. Și l-am văzut imediat. Era acolo, sub ochii mei, un vot frumos, perfect valabil, foarte valoros pentru mine, cu ștampila pe numele „Ion Rațiu”. I-am atras atenția președintelui secției de votare și m-am trezit cu alți membri ai comisiei țipând la mine. Mai întâi au spus că votul nu e, de fapt, valabil (tușul și hârtia fiind de calitate proastă, inscripția „votat” se imprimase și pe partea cealaltă). Nu m-am lăsat. După aceea au fost nevoiți să admită că, da, votul e valabil exprimat, dar, dacă pierdem atâta timp pentru un vot și tot refacem numărătoarea, nu mai terminăm niciodată.

Coaliția împotriva mea a fost instantanee și puternică. Nici nu vreau să mă gândesc la atmosfera din secțiile de votare din satele uitate de lume. Pe de o parte, e de înțeles: chiar și dincolo de agresivitatea ce domina scena politică din 1990, într-un grup de oameni nedormiți, care abia așteptau să ajungă acasă, e greu să găsești aliați pentru principii, mai ales când ei erau mulțumiți de rezultate. Se uitau la mine ca la o ciudățenie a naturii și nu înțelegeau ce mare lucru schimbă un singur vot.

Dar pentru mine votul acela a fost important. Și l-am obținut. Apoi am mai găsit unul. Acesta avusese mai puțin tuș, ștampila nu sărea în ochi și fusese contabilizat ca vot alb, neștampilat. Poate că, într-adevăr, fuseseră doar niște erori umane, dar mi se părea o coincidență prea mare ca, dintr-un număr atât de mic de voturi pentru Ion Rațiu, exact la două dintre ale lui să se fi greșit. Am numărat și am verificat voturile acelea de parcă verificam, pe un bilet câștigător, numerele extrase la loterie, cu toate că mi-era clar care vor fi rezultatele la nivelul întregii țări.

 

Despre conștiințe pervertite și răsturnarea scării valorilor

Mi s-a întâmplat de câteva ori, în decursul anilor, să mă întreb care ar fi fost soarta României dacă Ion Rațiu ar fi câștigat atunci alegerile prezidențiale. Între timp, am înțeles de ce acest lucru ar fi fost aproape la fel de imposibil ca apariția unui unicorn roz pe Calea Victoriei, având în vedere ce urme adânci lasă un regim totalitar în mentalul colectiv. După ani întregi în care și-a dăruit României și promovării democrației timpul, banii și energia, Ion Rațiu a murit în 17 ianuarie 2000, cu câteva luni înainte ca Ion Iliescu să fie ales președinte pentru a treia oară și fără să am sentimentul că românii au înțeles cu adevărat ce șansă au ratat în 1990 și care sunt consecințele deciziilor proaste în momente esențiale. Nici măcar n-a putut fi, conform dorinței, înmormântat lângă strămoși și prohodit în biserica ctitorită de familia sa, din cauza împotrivirii parohiei ortodoxe care ocupa, din 1948, lăcașul fost greco-catolic. Regimul comunist ne-a lăsat moștenire, pe lângă multe conștiințe pervertite și răsturnarea scării valorilor, numeroase conflicte de natură imobiliară, care au făcut ca oameni și instituții să se certe și să umble prin tribunale ani întregi, iar slujba de înmormântare a lui Ion Rațiu să se țină în stradă.

Dar, dincolo de rezultatul alegerilor, știu că pentru mine a fost important că am avut atunci pe cine vota, astfel încât astăzi să nu am nici un regret, și că am avut șansa și onoarea de a mă bate, într-o noapte lungă din mai 1990, pentru două voturi, chiar dacă știu că vi se pare puțin. Nu am făcut-o atât pentru Ion Rațiu însuși, cât pentru doi necunoscuți care, într-o Românie plină de ură și manipulare, s-au opus democratic, prin vot, unei majorități strivitoare. Și aș vrea ca doi dintre cei mulți care spun astăzi că l-au votat pe Ion Rațiu să știe că votul lor într-adevăr a contat. Nu pentru câștigarea alegerilor, ci pentru mine.

Legendă foto: Ion Rațiu în campania electorală

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Nu aș putea spune cu exactitate dacă editurile organizează angajat, dar într-o manieră subtilă o ripostă la adresa tensiunilor...
„Suferă de o cronică lipsită de umor și de absența radicală a spiritului autocritic”; „e statuar, inflexibil,...
Institutul francez din Iași a găzduit, la mijlocul lunii iulie, un eveniment expozițional inedit pe scena de artă vizuală locală...
Expoziția Iași – Capitală regală, dispusă pe simezele Muzeului Municipal din Iași în perioada iunie-iulie...
Deși nu s-a aflat printre filmele premiate anul acesta la TIFF, filmul lui Marc Crehuet El rei borno (Regele cu un...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral