​Laudatio în onoarea lui Ion Rațiu, la 100 de ani de la naștere

Ioan Gheorghe Rațiu Publicat la: 31-07-2017

„Compar adesea președinții pe care i-am avut, președintele pe care-l avem, cu Ion Rațiu și constat mereu că Ion Rațiu este cel mai bun președinte pe care România nu l-a avut niciodată!”, scria doamna Afrodita Iorgulescu în 2013 despre lordul politicii românești postdecembriste.

Ion Rațiu a fost cel mai important membru al familiei Rațiu de Noșlac din a doua jumătate a secolului XX, membru de frunte al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat, lăsând o amprentă personală inconfundabilă asupra partidului, dar și a politicii românești postdecembriste. În timp, s-a scris mult despre personalitatea sa, puține fațete ale vieții și familiei sale au scăpat neanalizate, disecate, lăudate sau criticate. A înfruntat cu demnitate și curaj riscurile specifice perioadei postdecembriste. Vizitele în județele „roșii”, în campania prezidențială din anul 1990 și mineriadele din mai 1990 și septembrie 1991 au fost cele mai riscante din viața sa. După moarte, în aceeași măsură, atât prietenii, cât și neprietenii i-au cultivat numele, personalitatea și principiile de viață.

Ion Rațiu s-a născut la Turda, în 6 iunie 1917, și a decedat la Londra, în 17 ianuarie 2000. A fost avocat, jurnalist, om de afaceri, scriitor, filantrop și om politic, descendent al familiei Rațiu de Noșlac din Turda, atestată în Transilvania la începutul secolului al XIV-lea și reînnobilată în 1625. A fost fiul lui Augustin și al Eugeniei (născută Turcu) Rațiu, creștini greco-catolici, nepot al Protopopului Nicolae Rațiu, stră-strănepot al dr. Ioan Rațiu și stră-stră-strănepot al Prepozitului Basiliu Rațiu. Mama sa Eugenia a fost nepoata lui Ion Codru Drăgușanu, autorul Peregrinului transilvan. Ion Rațiu a învățat la școala românească din Turda Veche, fondată de Basiliu Rațiu în 1866 și finanțată de Eforia (Fundația) Fondului Cultural al Bisericii Greco-Catolice din Turda Veche. A absolvit Liceul „G. Barițiu” din Cluj și a fost licențiat în drept al Universității din Cluj (1938), Master of Arts în Științe Economice al Colegiului St. John’s din Cambridge (1943) și doctor în Științe Politice.

În 1940 a fost numit consilier diurnist la Legația României de la Londra, condusă de Viorel Tilea. În perioada interbelică, tradiția diplomatică a familiei, consacrată de Petru Rácz I în secolul al XVI-lea, a fost continuată de V. Tilea, nepot al dr. Ioan Rațiu. Acesta a deconspirat Angliei ultimatumul german de rupere a Ardealului de România, după modelul destrămării Cehoslovaciei la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. După instaurarea regimului militar-legionar, V. Tilea a cerut azil politic în Anglia. Îi rămâne alături și Ion Rațiu, care acceptă exilul cu demnitate, fără să renunțe la cetățenia română, moștenirea de preț păstrată de la strămoșii săi. „E o chestiune de blazon”, spunea el, refuzând să intre în politica britanică. Ion Rațiu s-a opus totalitarismului de orice culoare politică. A fost căsătorit cu Elisabeth Pilkington, cu care a avut doi copii: Indrei și Nicolae. În Marea Britanie a desfășurat o intensă activitate intelectuală, economică, publicistică, politică și patriotică. A fost fondator al Societății Studenților și Tinerilor din Europa Centrală. A colaborat cu BBC, Europa Liberă și Vocea Americii. În anii ’50 a publicat ziarul Presa Română Liberă. A fondat ziarul Românul Liber, distribuit în exilul românesc, în cancelarii și în presa occidentală. În 1965 a înființat la Londra Asociația Culturală a Românilor din Anglia (ARCADA).

A fondat Uniunea Mondială a Românilor Liberi (Geneva, 1984), catalizatorul eforturilor exilului românesc din toate statele lumii, și a citit cele „10 porunci ale exilatului român”. Expresia exil românesc este neaplicabilă acum diasporei, dar crezul este actual, întrucât subliniază că trebuie să fim mândri că suntem români, să ne respectăm pe noi înșine, dar și pe alții și să colaborăm pentru binele țării noastre etc.

În 1957 întemeiază compania de transporturi de mărfuri J.R. Shipping Co. Ltd., iar în 1963, firma Regent Line, de transporturi maritime între Europa și SUA.

Începând cu 1975 se dedică problemei românești, devenind un dârz opozant al regimului Ceaușescu. Ziarul The Daily Telegraph scria: „În august 1989, în timp ce făcea lobby în Congresul American pentru înăsprirea sancțiunilor împotriva regimului din România, Rațiu a primit un telefon la Washington, prin care era alertat de poliția germană și belgiană de faptul că o echipă de agenți feminini se deplasează la Londra pentru a-l asasina, la ordinele Elenei Ceaușescu. (…) În spatele manierelor desăvârșite se afla o determinare extraordinară. În 1978, în timpul unei vizite a lui Nicolae Ceaușescu în Marea Britanie, Rațiu a fost arestat în timp ce conducea o manifestație de protest”.

În 1979 a înființat la Londra Fundația Familiei Rațiu, cu scopul de a promova, încuraja și răsplăti excelența culturală și gândirea românească originală și independentă. Familia a hotărât să-și continue opera filantropică, culturală și democratică, înființând la Turda în 2004 Centrul Rațiu pentru Democrație. La Londra funcționează Centrul Cultural Român (1994) și Fundația Pro Patrimonio (2000).

S-a repatriat în ianuarie 1990 după reînființarea PNȚ. Alături de Corneliu Coposu și ceilalți lideri ai partidului, în calitate de vicepreședinte al PNȚ-CD, a contribuit la întărirea și dezvoltarea acestuia. A fondat ziarul Cotidianul, în 1991. A candidat la funcția de președinte al României la alegerile din 1990, a fost deputat de Cluj (1990-1992 și 1992-1996) și deputat de Arad (1996-2000). A fost membru al organizației scriitorilor PEN Club International, președinte al Federației Internaționale a Ziariștilor Liberi (1957–1984), apoi președinte de onoare al acesteia (1984), membru al Asociației Presei Străine din Londra și fondator al organizației Amnesty International (1960).

A scris sute de articole, peste 25 de cărți și o piesă de teatru. Din ziua sosirii sale în Anglia, în 1940, a ținut un jurnal cu însemnări („Bune, rele, interesante sau anoste, ele vor fi chezășia și dovada că niciodată România n-a fost absentă din preocupările mele”). Acestea au fost editate și publicate. În 1990 a întemeiat Catedra de Studii Românești „Ion Rațiu” la Universitatea Georgetown din Washington, centru de cercetare și excelență academică ce își propune să promoveze cultura, politica și istoria României și să ofere administrației SUA specialiști cunoscători ai realităților românești. Biblioteca lui I. Rațiu și V. Tilea a fost donată Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Este membru de onoare post-mortem al Academiei Oamenilor de Știință din România.

Prezența sa pe scena politică românească rămâne memorabilă datorită eforturilor și idealurilor sale democratice. A rămas în conștiința publică pentru cea mai elegantă definiție a democrației: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!”.

Ultima sa declarație publică, un adevărat testament, a fost aceasta: „Cred că pot să spun cu toată tăria că mă consider un om fericit pentru că am avut norocul să trăiesc destul pentru a vedea istoria reintrând în matcă și că mi s-a acordat cea mai mare demnitate, aceea de a-mi sluji țara. Pe lângă asta, toate celelalte neplăceri, înfrângeri, dezamăgiri le consider bâlbâieli ale unei lumi pe cale de primenire. O lume pe cale să-și vindece rănile și să-și construiască sau să-și reconstruiască o morală. Optimismul meu robust mă face să cred astfel. La sfârșit de decembrie ’99, vă invit să credeți în fericire”.

Își doarme somnul de veci în cimitirul Bisericii Rățeștilor din Turda Veche, împlinind un vechi „lăsământ”: „Tot omu-i pieritor, dar nu-i și-n lume rătăcitor! Iară voi, ce Rățești vă țineți, ați fost și în Turda rămâneți!”.

Pioasă amintire lui Ion Rațiu cu ocazia celebrării centenarului nașterii sale!

Legendă foto: (stânga) Ion Rațiu, cancelar diurnist, Legația Română Regală (Londra, 1940)
(dreapta) Soția lui Ion Rațiu, Elisabeth-Blanche Pilkington

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral