​Ion Rațiu și pedagogia moderației

Ioan Stanomir Publicat la: 31-07-2017

În 1990, când România fesenistă se pregătea de alegerile ce urmau să consacre hegemonia elitei ivite din materia comunismului ceaușist, Ion Rațiu întruchipa, alături de Corneliu Coposu, tot ceea ce statul și societatea fanatizată detestau organic. În acea primăvară a lui 1990, Ion Rațiu devenea obiectul urii, o ură care privea ecumenic elementele întregii sale personalități. De la papion, neinteligibil vulgului, până la trecutul de exilat, Ion Rațiu apărea ca străin și suspect. Conduita sa era denunțată, întrunirile sale publice sabotate, politicile sale acuzate.

Anul 1990 este, pentru România, un an de răscruce, a cărui povară se poate simți și acum, în ponderea dramatică a subdezvoltării și cleptocrației. Victoria lui Ion Iliescu a permis continuitatea unui regim și a unei practici de spoliere. La numai o lună după mai 1990, mineriadele consfințeau nașterea unui nou baroc comunisto-fascist la București. Bandele de mineri erau imaginea regresiunii în timp, spre epoca genezei democrației populare.

În acest context de brutalitate gregară, Ion Rațiu a apărut ca un marginal, ca un excentric ce nu poseda arta de a se adresa demagogic mulțimii isterizate. Căci Ion Rațiu aparținea, prin educație și sensibilitate, unui trunchi al moderației, prudenței și politeții politice. Viziunea lui Ion Rațiu era afină cu acea artă a fairplay-ului pe care o evoca Mihail Fărcășanu în ale sale Scrisori către tineretul român. Ion Rațiu ducea mai departe nu doar o ilustră ramură transilvană, ci și o ereditate occidentală. Credința sa în echilibrele constituționale, în arta compromisului elegant și a dialogului ce evită invectiva erau parte din personalitatea care se modelase vreme de decenii. Opțiunile sale erau alegerile unui moderat consecvent.

Ion Rațiu a fost până la moarte un parlamentar clasic, un exemplar din specia dispărută care a înnobilat adunările cu o oratorie precisă și o inteligență erudită. Ion Rațiu se distingea de cei care îl înconjurau prin atașamentul față de imperativul eleganței: vorbirea lătrată îi era străină, preferând claritatea polisată a unui discurs ce putea să apară ca desuet și irelevant.

În realitate, acolo unde contemporanii săi rătăceau drumul, orbiți ideologic de verbul fesenist, Ion Rațiu oferea imaginea senină a coerenței și integrității intelectuale. Era unul dintre puținii români moderni, străin de societatea croită în anii de autarhie ceaușistă: distincția sa aparținea unui timp cu care românii anului 1990, adulatori ai lui Ion Iliescu, nu puteau avea nici un contact.

Ion Rațiu aparținea umanității pe care regimul comunist a intenționat să o elimine. Într-o Românie care nu ar fi fost republică populară, el ar fi urmat un cursus honorum atât de asemănător cu cel al străbunilor săi. Ion Rațiu moștenea de la memorandiști temeritatea curajului democratic. Liniștea cu care a întâmpinat minerii în septembrie 1991, când isteria domnea, este expresia încrederii sale în puterea legii de a domina instinctele. Acea clipă îl arată pe Ion Rațiu așa cum a fost: moderat, integru, intransigent, politicos. Un om al Occidentului înconjurat de primatele politice postcomuniste.

Istoria României nu se poate scrie contrafactual. Lui Nicolae Ceaușescu nu putea să-i succeadă decât Ion Iliescu. Verticalitatea prudenței Vestului nu putea triumfa atunci. Ion Rațiu a trăit cu un pas înaintea celor care îi erau contemporani cronologic. Scrierile sale politice sunt testamentul unui exilat care nu a ezitat să confrunte vizionar comunismul. Ion Rațiu a fost un democrat, în vremuri de radicalizare contagioasă. A mers împotriva curentului, conștient fiind de singurătatea care avea să îl înconjoare. Testamentul său este chiar ethosul moderației.

Evocarea lui Ion Rațiu înseamnă evocarea acestei Românii a decenței, a acestei Românii de la care putem să ne revendicăm ca de la un nobil punct de plecare spre un alt viitor.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe