Ion Rațiu – sentimentul datoriei îndeplinite

Liviu Brătescu Publicat la: 31-07-2017

Pentru o societate aflată într-o perpetuă căutare de modele, dar și de lideri politici salvatori, Ion Rațiu devine omul pe care societatea românească l-a avut, dar, din diverse motive, nu a reușit să-l valorifice. Eliberarea de sub regimul comunist în decembrie 1989 nu a însemnat pentru cei mai mulți dintre români și o recuplare la valorile unei civilizații europene, așa cum fusese România înainte de 1945. Cu o elită politică eliminată fizic în cea mai mare parte a ei, o populație dezrădăcinată și îndoctrinată în spiritul ideologiei comuniste, România avea în primele luni de după revoluție profilul unei țări aflate în căutarea drumului spre normalitate.

Vacarmul politic creat de FSN și aparatul său de propagandă reușise să canalizeze în primele luni ale anului 1990 speranțele celor mai mulți dintre români spre Ion Iliescu și camarila sa. În tot acest timp, liderii vechilor partide politice denumite, într-o încercare de a le duce în derizoriu, „așa-zis istorice”, depuneau eforturi consistente pentru reluarea activității politice. Dacă pentru liberali rolul acesta avea să fie jucat de lideri precum Radu Câmpeanu, Mircea Ionescu-Quintus, Dan Amadeo Lăzărescu, Nicu Enescu etc., PNȚ, devenit PNȚCD datorită eforturilor lui Corneliu Coposu în primul rând, se relansa în viața politică drept urmare a eforturilor celui deja amintit, dar și ale lui Ion Diaconescu, Gabriel Țepelea și, nu în ultimul rând, Ion Rațiu.

Pentru un om politic născut în familia memorandistului Ion Rațiu, membru marcant al PNR din Transilvania, prezența și activitatea în cadrul noului PNȚCD era o chestiune de onoare în primul rând. Fără a face mare tapaj pe tema originilor sale și nici a stării sale materiale net superioare celorlalți colegi, Ion Rațiu a crezut că este mai întâi de toate dator față de moștenirea de familie să contribuie la relansarea PNȚCD. Pentru un om politic crescut în lumea occidentală, presa, fie ea și presă de partid, juca un rol primordial în stabilirea unei căi de comunicare cu alegătorii. Din acest motiv, sprijinul pentru reapariția ziarului Dreptatea la 5 februarie 1990, ajuns în scurt timp la un tiraj de peste 20 000 de exemplare, devenea unul consistent. Privind în urmă la modul în care formațiunea politică pe care a îndrăgit-o în modul cel mai sincer s-a raportat la el, am putea spune că orgoliile epocii, dorința unora de a recupera ceea ce pierduseră din cauza regimului comunist au făcut ca lui Ion Rațiu să nu i se acorde mai mult decât un rol de sponsor al partidului. Fără să reproșeze vreodată în public lucrul acesta – educația și noblețea sa îl obligau să nu aibă astfel de reacții –, avea să joace acest rol până la sfârșitul existenței sale.

Candidatura lui Ion Rațiu din 1990 pentru alegerile prezidențiale venea cumva ca o confirmare a rolului său de vedetă principală a PNȚCD, dar și de lider care-și putea suporta singur cheltuielile impuse de turneele electorale, afișele numeroase și întrunirile avute în timpul campaniei, multe dintre ele desfășurate în condiții de-a dreptul periculoase pentru integritatea sa corporală. Eșecul înregistrat era rezultatul încropirii rapide a unei imagini de moșier, ce nu mâncase salam cu soia și care dorea să dobândească noi avuții. Rolul jucat de ziare precum Adevărul, Azi sau Dimineața ar trebui să reprezinte studii de caz pentru facultățile de jurnalism din România. Judecând ceva mai lucid astăzi decât ieri, putem spune, fără teama de a greși, că vulnerabilitatea principală a lui Ion Rațiu era lipsa scheletelor din dulap și imposibilitatea de a afirma despre el faptul că jucase vreun rol în cadrul regimului comunist. Din toate aceste motive și alte câteva, dificultatea de a-l controla era una imensă. De la atmosfera din timpul campaniei electorale până la distrugerea și incendierea casei personale din timpul mineriadei din iunie 1990 nu a fost decât o mică distanță, parcursă repede de corifeii democrației originale gândite de Ion Iliescu.

Mai greu de înțeles ni se pare chiar și astăzi, la atâția ani distanță, blocajul instituit de oameni aflați în jurul lui Corneliu Coposu asupra lui Ion Rațiu, și asta pentru că vedeau în el omul capabil să revendice la un moment dat funcția de președinte al partidului. Legăturile sale cu lideri europeni precum Margaret Thatcher sau Emilio Colombo, fost prim-ministru al Italiei, ultimul prezent alături de Ion Rațiu și în campania electorală din 1990, nu i-a determinat pe decidenții țărăniști să-l numească pe colegul lor ardelean măcar responsabil cu relațiile externe ale partidului.

Nimic din tot efortul depus de Ion Rațiu pentru instaurarea democrației în România nu a creat, din păcate, o minimă solidaritate în jurul lui, nici la nivelul clasei politice românești, dar nici în interiorul formațiunii din care făcea parte. Susținerea pe care PNȚCD avea să i-o acorde în 1992 lui Emil Constantinescu în acțiunea de desemnare pentru postura de candidat la funcția de președinte al României, în detrimentul lui Ion Rațiu, apărea ca un nou semn potrivit căruia nici măcar colegii țărăniști nu păreau să aibă nevoie de onestitatea și curajul de luptător al acestuia. Chiar dacă cei mai mulți istorici refuză să-l ia în calcul în analizele de tipul „ce s-ar fi întâmplat dacă…”, putem face un exercițiu de imaginație și să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă, măcar în 1992, România i-ar fi acordat o șansă lui Ion Rațiu. Privind în urmă, putem spune că, de fapt, această șansă ar fi fost în mod real o șansă acordată României, și mai apoi lui Ion Rațiu.

Pentru un om politic ce înțelesese din anii petrecuți în Occident faptul că democrația presupune și jocuri de culise în interiorul unei formațiuni din care faci parte, nu a reprezentat o surpriză efortul continuu pe care l-a depus și după 1992 pentru instaurarea democrației în România. Dezamăgirile nu l-au împiedicat să exercite cu demnitate și elocință funcții precum cea de vicepreședinte al Camerei Deputaților, de reprezentant al României la Adunarea Parlamentară a NATO sau vicepreședinte al PNȚCD, nefiind atras de mișcările centrifuge prin care trecea partidul mai ales după dispariția lui Corneliu Coposu.

Indiferent de poziția publică în care s-a aflat, Ion Rațiu a continuat să se remarce în primul rând prin consecvență, iar când spunem asta ne gândim la apărarea Parlamentului ca instituție fundamentală într-un regim democratic, așa cum a făcut-o în septembrie 1991, în fața unei noi mineriade, dar și la susținerea constantă a necesității demarării unui șir întreg de reforme în România, care să permită plasarea ei în familia occidentală. Înțelegător cu propriul popor și cu nevoile acestuia, Ion Rațiu a fost un critic ferm al tendințelor manifestate de unele dintre statele occidentale în timpul Războiului Rece, mai ales de a ajunge la înțelegeri punctuale cu regimul de la Moscova pentru conservarea propriilor interese. Rămânând la fel de ferm în manifestarea convingerilor sale, potrivit cărora locul României nu putea fi decât în cadrul structurilor occidentale, Ion Rațiu a continuat să aibă același limbaj și atitudine publică în timpul exilului, dar și în timpul activității sale de lider al PNȚCD. Nejucând vreodată rolul de victimă a coteriilor politice românești, Ion Rațiu a înțeles că, mai înainte de toate, are o datorie față de România.

La 100 de ani de la nașterea sa, putem spune fără teama de a greși că România întreagă, indiferent de opțiunile ideologice existente astăzi, are datoria să-i mulțumească pentru efortul pe care l-a depus în vederea instaurării normalității.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe