​Pedagogia așteptării

Pr. Constantin Necula Publicat la: 31-07-2017

Descopăr tot mai lesne, în graba cotidianului, o dramă ascunsă în inimile noaste: graba. Graba de a face și desface totul, un soi de soft bruiat de mediocritate, de hapsânism existențial. Stăm la cozi – inutile mereu – sau ne așezăm la șuete – la fel de sterpe –, dar când e vorba să citim, să ne rugăm ori să medităm, să mâncăm ori să digerăm politicul vieții cotidiene, devenim grăbiți. Lipsește o genă de acest fel omului modern?

Personal, fiind mereu grăbit și alergat de priorități, am înțeles că a te odihni înseamnă a nu da loc grabei, a fixa un timp în care să guști din bucuria lucrului pe care-l faci. Și mai este ceva. Pentru a exprima ce voiesc a zice, îngăduiți-mi un text istoric. Am descoperit de curând, în Biblioteca Mitropoliei din Sibiu, miezul Facultății de Teologie, lucrarea Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți, de Preotul Samuil Clain din Sad izvodite. Textul este editat pentru întâia oară cu litere latine după ediția din Sibiu, din 1842, de Ioan Nicorescu, paroh ortodox român în Curtici, fost profesor de rituale la Seminarul din Arad, cu binecuvântarea P.S.S. Ioan I. Papp, Episcopul ortodox român al Aradului, în 1907, la Tipografia Diecezană ortodoxă a Aradului. Lucrarea este interesantă pentru multe aspecte (antropologia morții, mentalitatea înfruntării fricii de moarte sau fragilitatea vieții umane ca izvor de nădejde), însă un text de poveste mi-a reținut atenția: propovedania a VI-a, partea a II-a: „A fost un oraș mare, în care orășenii acest obiceiu aveau, ca pe un nemernic și necunoscut să-l ia și să-l pue șie împărat, carele într-un an peste toate lucrurile avea putere și slobozire orice voia a face, iară după aceea, când locuia el fără grije în pompe și desfătări și socotia că totdeauna va împărăți, degrab se scula asupra lui orășenii și, desbrăcându-l de haina împărătească și gol, ca pe un rob prin tot orașul purtându-l, îl trimiteau într-un ostrov departe, unde nici mâncare, nici îmbrăcăminte având, cu foamea și goliciunea, ca un ticălos se chinuia, adecă: și desfătarea și veselia inimii, care nădăjduind că le-a dobândit, iarăși nenădăjduind și neașteptând în întristare s-a mutat. S-a întâmplat dară ca, după obiceiul cel vechiu al orășenilor, un om cu minte bună și ascuțită s-a pus împărat, carele cât a dobândit acea fericire, ce i s-a întâmplat, nu s-a răpit cu desfătările, nici nu a urmat negrijii celor ce mai înainte de el au fost împărați și ca niște mișei au fost lepădați, ci avea grije cum și-ar folosi șie mai bine. A înțeles dela un boier sfetnic obiceiul orășenilor, cumcă într-un an toate poate face, iară la anul, cu a venit deșert de toate-l vor trimite într-acel ostrov. Acestea auzindu-le acest de un an împărat, nu s-a dat pe sine desfătărilor, ci cu toată nevoința s-a silit de mai înainte a trimis la ostrovul acela prin slugi credincioase aur, argint, pietrii scumpe și de toate lucrurile și bogățiile, atâta, cât acum abia aștepta să vină vremea aceea să-l scoată din împărăția acea cu griji, cu nevoi, nestatornică, și să se mute la ale sale, să se desfăteze cum va plăcea lui” (p. 55). Concluzia este limpede, asemeni oricărei iminențe, marcând în fond întreaga tensiune a mesajului „ajungerii la țărm” prin care debutează această parte a predicii: „Așa este și dreptul până este într-această lume, nu se dă pe sine dezmierdărilor, ci până poate prin fapte bune, prin milostenii, mai înainte-și trimite în cea lume cele de lipsă: bogății și hrană, și abia așteaptă să vină ciasul acela să se mute acolo la ale sale, să se izbăviască de această viață trecătoare și plină de nevoi, să treacă din moarte la nemurire, de pe pământ la ceriu, să se facă fiu și împreună moștean al lui Isus Hristos, să auză fericitul acela glas: «Veniți la mine toți cei osteniți și însărcinați și eu voiu odihni pe voi. Bine slugă bună și credincioasă, întră întru bucuria Domnului tău. Veniți binecuvântații Părintelui meu, de moșteniți împărăția cea gătită voauă dela întemeierea lumii. Vino porumbița mea, vino frumoasa mea, astăzi cu mine vei fi în rai». O, fericită moarte! Carea arvunești viață, carea ești începutul fericirii cei adevărate, cei cerești și netrecătoare” (pp. 55-56).

Aștepta vremea aceea care să-l scoată din împărăția cea plină de griji. Îmi pare cheia multor necazuri ale grăbirii în care ne afundăm zilnic. Admit că efortul meu e un pic moralist, cu toată nevoia de a rămâne moral, dar asta nu-l face mai puțin realist. Uitați-vă la graba în care reformăm totul din jur, o anemie datorată substanței umane și, de ce nu, lipsei de proiecție divină, o reconstruire mereu grăbită pe măsura minții unor împărați pe o zi sau un an, nu pot marca fericit nici un domeniu. Fie că vorbim despre învățământ ori sănătate, despre politică ori politici, graba smulge aplauze, dar nu roade. Nu putem să ne purtăm mereu ca niște patroni de club de fotbal care cer grabnic puncte, deși campionatul nici nu a început. Dinaintea unei astfel de îmbolnăviri de grabă, ideea sfătuirii cu oameni adevărați (sfetnici!) și acumularea unui viitor cu fundament eschatologic, care să conteze nu doar până la perisabilitatea lumii, țin de pedagogia așteptării, a echilibrului și a liniștii. Sunt lucruri care se câștigă cu fuga, dar strategia atletului face la fel de mult cât viteza sa. Oare vom învăța vreodată să tihnim, să ne așezăm pe lucru pentru ca el să dureze? Rămâne de văzut. Bătrânii noștri o știau, dar ei, ei nu mai contează. În graba noastră de alienare i-am aruncat în groapa gunoaielor frustrărilor noastre culturale. Poate că ar fi totuși de acceptat graba în a-i reașeza în viețile noastre. Ca pe niște înviați cuminți.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral