„Tu quoque”

Dan Pavel Publicat la: 31-07-2017

Într-un banc celebru (pe plan mondial) din timpul Războiului Rece, un ascultător american adresa următoarea întrebare la Radio Erevan: „De ce nu respectați drepturile omului?”. Răspunsul era: „Iar voi linșați negri!”

Bancul are nenumărate variante, iar în lumea anglo-saxonă Radio Erevan este Radio Armenia, dar, indiferent de versiune, era vorba de aceeași tehnică propagandistică sovietică, bazată pe o eroare logică. La orice acuzație sau argument împotriva ta, răspunzi afirmând că altcineva este mai rău. În varianta populară, „Cine zice ăla e!” ori „Râde ciob de oală spartă!”. În latină, tu quoque. În engleză a fost creat neologismul whataboutism, de la „what about?”.

Simptomatic, tehnica propagandistică simplistă sovietică a fost preluată de Donald Trump. Fiind întrebat de către Bill O’Reilly (înainte de demiterea de la Fox News) ce crede despre faptul că Vladimir Putin este un ucigaș, a răspuns: There are a lot of killers. You got a lot of killers. What, you think our country is so innocent? Termenul whataboutism a revenit în actualitate, este trendy, mai ales în tot mai frecventele atacuri împotriva noului președinte american, exacerbate de scandalul amestecului Rusiei în alegerile din 2016. Înainte de a continua, să recunoaștem, suntem de mult familiarizați cu tehnica tu quoque. Influența sovietică și spălarea pe creier din vremea comunismului au avut rolul lor, dar zicalele invocate arată că ipocrizia disimulativă este o respectabilă tradiție autohtonă. Cum ar spune protocroniștii, eram ipocriți de pe vremea lui Burebista. Și nu numai că Imperiul Roman nu a adus nimic nou în materie de ipocrizie, dar de fapt totul a pornit de la daci, ei i-au influențat pe romani, pe slavi, pe toți…

De la Ion Iliescu la Klaus Iohannis, de la Petre Roman la ultimul prim-ministru (nu am reușit să-mi amintesc cum îl cheamă vreo câteva minute, oricum nu e vorba de Liviu Dragnea, așa că nu mai completez post factum), istoria ipocriziei postcomuniste românești are capitole care merită studiate. Dar nu de către specialiștii în political science, ci de caricaturiști, fabuliști și umoriști.

Deci nu Trump a inventat ipocrizia. Și nici sovieticii. Totuși, epoca noastră are multe în plus. Datorită exploziei informaționale și rețelelor sociale, ipocrizia a devenit mai vizibilă ca niciodată, iar denunțarea ei este un sport democratic, adică practicat de toată lumea. Trăim în epoca ipocriziei. Pare că nu prea sunt șanse de ameliorare. Că regimurile totalitare se bazau pe minciună, falsificare a realității, manipulare, ipocrizie, nu este de mirare. De mirare este că mulți dintre cei care au trăit în acele vremuri și dintre cei care trăiesc acum nu au înțeles acele lucruri. Iar și mai de mirare este că democrațiile liberale au ajuns într-un asemenea stadiu al ipocriziei, încât ori se vor salva, ori vor pieri. Sau vor regresa. Tot pe model rusesc: după prăbușirea regimului sovietic, a început tranziția către democrația liberală. Acum, este an illiberal democracy, vorba știm noi cui.

De ce afirm că nu prea pare că sunt șanse de ameliorare?

Este o constatare, nu pesimism. Oricine poate vedea explozia de denunțuri, iar războiul dintre ipocriți și antiipocriți n-are câștigători. Numai învinși. Toată lumea vede ipocrizia din jur, însă numărul denunțătorilor este infinit mai mare decât al acelora care au soluții. Soluția islamiștilor radicali față de omniprezența ipocriziei pe planetă este să distrugă Occidentul, creștinismul, budismul, mozaismul și tot ceea ce nu este islamic. Dar ipocrizia puriștilor religioși este mult mai periculoasă decât cea a politicienilor democrați și liberali.

Lupta împotriva ipocriziei Lumii Vechi a dus către comunism și nazism. Vestea bună este că lupta împotriva ipocriziei Lumii Vechi a avut și efecte benefice – emigrarea către Lumea Nouă, Renașterea, Iluminismul, revoluțiile americană și franceză, despărțirea statului de biserică, doborârea imperiilor și monarhiilor (tiranice), desființarea sclavagismului, emanciparea femeilor și a tot felul de minorități, iar în ultimă instanță demolarea regimurilor comuniste de tip sovietic.

Au fost gânditori care după 1989 au proclamat triumful regimurilor democratice liberale. Dar nu am ajuns la sfârșitul istoriei. Din nou, suntem la început, ne despărțim de trecut. Noua Lume Veche a fost cea dominată de către democrațiile liberale. Tocmai intenționam să scriu despre ceea ce urmează după, dar deja am depășit spațiul acestei rubrici.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe