Le Grand Baz’Art, un festival outsider inepuizabil

Adina Scutelnicu Publicat la: 31-07-2017

Festivalul Internațional de Artă Outsider Le Grand Baz’Art din Gisors, Franța, este considerat de specialiștii în domeniu unul dintre cele mai importante evenimente de acest gen din Europa. Cea de-a IX-a ediție a acestei manifestări culturale, care a avut loc în perioada 30 iunie – 2 iulie 2017, l-a avut ca invitat special pe artistul portughez Mario Chichorro și a reunit plasticieni din Brazilia, România, India, Franța și Iran. Pentru al doilea an consecutiv, revista de cultură contemporană Timpul a fost partener media al evenimentului și tot pentru al doilea an am avut onoarea de a face parte din juriul care a acordat premiile de excelență ale festivalului. Dacă ar fi să caracterizez Le Grand Baz’Art printr-un singur cuvânt, acela ar fi adjectivul inepuizabil. Am fost pur și simplu copleșită de bogăția, originalitatea și polivalența lucrărilor expuse, m-am bucurat de experiențe culturale total neașteptate și am trăit alături de ceilalți bucuria gestului creator autentic și sincer al artistului outsider.

Am plecat la sfârșitul lui iunie dintr-un Iași încins la peste 35 de grade Celsius spre Paris, unde am apreciat de la primii pași cele 20 de grade la care funcționez fără erori. Am avut onoarea să fiu așteptată la aeroport de unul dintre organizatorii festivalului, francezul Jean Luc Bourdila, cel pe care l-am supranumit „Omul-Ceas” (nu știu dacă Jean Luc era reglat după clopotele de la Biserica „St. Gervais-et-St. Protais” sau dacă nu cumva clopotele băteau după cum apărea la orele stabilite), dar care de data asta mi-a trimis un mesaj prin care mă anunța că va întârzia cam 15 minute. Cumva, ne-am sincronizat însă întârzierile și n-am mai trecut prin experiența de anul trecut, când avionul meu a ajuns mai devreme și când, pe o ploaie mocănească (sau berger-ească), ce m-a pătruns până la piele, am fumat patru țigări una după alta și am conceput trei planuri diferite de a ajunge de una singură la destinație (n-am apucat să le aplic, fiindcă a apărut Cédric Fekih, unul dintre voluntarii festivalului, care m-a condus la Gisors). M-am cazat la o rezidență unde aveam niște vecine foarte vesele, care mă salutau cântat și mă întrebau comment ça va înainte de a apuca să deschid gura și unde am avut-o colegă de cameră pe artista româncă Gabriela Szilagi.

 

Gisors, o localitate fără uniforme

Gisors, orășelul în care se desfășoară Le Grand Baz’Art, este un târg medieval normand, cu o bogată istorie templieră, ai cărui locuitori, vreo 11 000, nu sunt obișnuiți cu turiștii. Indiferent de vârstă, se grăbesc să-ți dea binețe și-ți zâmbesc politicos. Este un orășel în care n-am văzut niciodată un polițist. Primarul localității, în vârstă de 29 de ani, și unul dintre principalii susținători ai festivalului, Alexandre Rassaërt, mi-a explicat că oamenii s-ar stresa dacă ar vedea uniforme pe străzi, așa că polițiștii își fac datoria în haine civile. Printre obiectivele istorice ale orășelului figurează Château Fort, construit în 1095 din ordinul ducelui de Normandia și care a servit ca destinație finală Marelui Maestru al Ordinului Templierilor Jacques de Molay, în 1314, și Biserica „St. Gervais-et-St. Protais”, sanctuar a cărui construcție a fost inițiată în 1119 de Papa Calixte al II-lea, unul dintre fondatorii Ordinului Templului, finalizată prin bunăvoința reginei Blanche a Castiliei și care adăpostește un excepțional basorelief intitulat Arborele lui Noe.

 

Din Brazilia în India prin artă outsider

Exponatele celei de-a IX-a ediții a Festivalului Internațional de Artă Outsider Le Grand Baz’Art mi-au depășit imaginația și așteptările. Portughezul Mario Chichorro, invitatul special, a prezentat o serie de basoreliefuri, conglomerate de culori și personaje, relevând publicului filosofia sa de viață și relațiile interumane. Samaneh Atef din Iran a experimentat plastic realitățile cotidiene prin prisma copilului din interiorul său, confruntat dureros cu interdicții, tabuuri, culpabilizări și negări ale sinelui. Francezul Marcel Benaïs, cu un umor acid inconfundabil, deconstruiește capodoperele Marii Arte doar pentru a spune, de exemplu, o banală poveste de după-amiază în Île de Ré. Brigitte Breyton, din Franța, a expus o incredibilă căsuță pictată în care se putea intra și care ilustra patru teme: a citi, a scrie, a sta și a merge. Românca Paraschiva Dumitru a expus și în acest an o serie de lucrări naive, încărcate de emoție, cu teme religioase. Hubert Duprilot a venit cu un puzzle de picturi, expresii ale unor obsesive căutări a unor elemente pure și adevărate într-un univers coșmaresc. Laure Ketfa a prezentat o serie de lucrări de o incredibilă bogăție cromatică, create după poveștile cu zâne ale Estului. Sandrine Lepelletier a înfățișat prin lucrările sale ceramice mesajele de speranță pentru o lume care trebuie reclădită. Românca Maria Margos a ilustrat o serie de obiceiuri și tradiții românești într-un stil pur naiv. Brazilianca Tanya de Maya Pedrosa a expus o serie de lucrări explozive cromatic, cronici ale vieții de altădată în Sertão. Băcăuanul Gheorghe Parascan a prezentat un univers al credinței, materializat în icoane pe pânză în stil bizantin. Margaux Salmi din Franța a reconstruit o lume la limita fantasticului, iar Victor Soren a expus în alb și negru un univers tulburător, populat de fantasme. Franțuzoaica Nicole Bayle a participat cu o lucrare de peste 20 de metri, la care trudește de aproximativ zece ani. Este vorba despre un tricotaj figurativ, încă nefinalizat, căruia îi adaugă în fiecare seară cam un centimetru în lungime. O lucrare asemănătoare de-a sa, de 35 de metri, este expusă la Muzeul de Artă Brută din Lausanne. Grupurile înghesuite de oameni ale indianului Bibek Santra au adus în fața publicului poveștile de dragoste, întâmplările cotidiene și chiar tragediile trăite, paradoxal, solitar, în mijlocul mulțimii. Fostul manechin bucureștean Gabriela Szilagi a expus secvențial momente din propria viață și personaje care au învățat să existe în chip de îngeri, iar nonconformista Ema Ash, din Franța, a sărbătorit în culori poezia, tandrețea, existența.

 

Sărbătoarea în culori a diversității

Le Grand Baz’Art este, înainte de toate, o sărbătoare a diversității, a originalității, a culorii, a trăirii la unison a bucuriei creației artistice. Ar fi nedrept, dacă nu cumva imposibil să compar cele două ediții la care am participat, deși au avut ca elemente comune căldura și sentimentele prietenești pe care le-am împărțit cu participanții, cu invitații, cu publicul și cu oficialitățile. Sunt recunoscătoare pentru momentele de balet improvizat ale Emei Ash (Pictorița-care-nu-suportă-pantofii) din sala de mese, pentru excelenta companie și pentru acatistul de mulțumire cu care mă adormea colega mea de dormitor, Gabriela Szilagi, pentru excelentul vin al lui Marcel Benaïs, pentru escapadele nocturne la Paris, organizate de Lilya și Laury, pentru momentele speciale create de organizatorii Jean Luc Bourdila și Oana Amaricăi – cu sau fără coroanele braziliene din pene, cadouri ale exoticei Tanya de Maya Pedrosa – și voi trece zâmbind peste faptul că am pierdut avionul la întoarcere și că doar printr-un noroc chior am prins bilet pentru un zbor peste doar trei zile. M-am convins (pentru a câta oară?) că arta ne apropie, că depășește convențiile numite granițe, religiile, orgoliile. M-am simțit ca în familie alături de companionii mei cu vârste începând de la 20 și ceva de ani la octogenari. Ne-am jucat, am râs, am băut și am mâncat alături de musulmani, creștini, hinduși. Fără rețineri, fără separatisme, fără prejudecăți.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral