Sărăcia

Teodora Manea Publicat la: 31-07-2017

Sărăcia nu este o temă suficient de sexy pentru a fi pe platourile filosofilor. Nu mă refer la eticieni sau la filosofia aplicată (social sau politic), pentru că acolo există reflecții destule. Mă refer la o abordare existențialistă, ontologică sau fenomenologică a sărăciei.

Care este gustul sărăciei? Cum se simte sărăcia? Care sunt limitele ontologice care despoaie Dasein-ul de orice sentiment de bunăstare și-l lasă la marginea ascetică a existenței? Ce înseamnă eu și tu când eu sau tu suntem săraci? Cum mă uit la tine dacă ești sărac? Cum te uiți la mine dacă miros a sărăcie? Cum dorm când ziua de mâine nu este garantată? Cum este să nu fii înconjurat de lucruri în același fel cum sunt înconjurați de lucruri ceilalți? Cum ne redefinim identitatea când nu suntem înconjurați de lucruri? Cine suntem când suntem flămânzi? Cum este să simți incongruența diferitelor forme de capital – de exemplu, să ai un capital cultural, dar nu și unul social?

Probabil că, de cele mai multe ori, sărăcia nu se simte dacă nu există forme de contrast sau ocazii în care avem nevoi și apare imposibilitatea satisfacerii lor.

Încerc să-mi amintesc diferite momente din copilărie pe care acum le-aș asocia cu sărăcia. Primul care-mi vine în minte este o fetiță poate cu un an mai mare ca mine care venea la gard și spunea că vrea să se joace cu „Liodora”. Era mică, murdară, pe buza de sus erau mereu urme de muci desenate pe pielea prăfuită. Bunicii nu m-au lăsat niciodată să mă joc cu ea, pentru că erau „bornacii” satului. Etimologia termenului provine de la colăceii care li se dădeau copiilor la pomeni. Într-adevăr, lor le ducea bunica „împărțeala”. Erau săraci. Mi se povestea că, atunci când veniseră în sat, dormeau pe rogojini. La fel ca majoritatea copiilor săraci din sat, aveau un tată bețiv. Am aflat că fuseseră argați la noi înainte de comuniști, când familia mea avea o fermă mare, cu câmpuri de tutun și bumbac. Aveau un magazin și o casă de bani care se scurgeau din poveștile lor în imaginația mea, cu gustul aceleiași irealități ca poveștile cu zâne sau cu pești vorbitori. Bunicii pierduseră tot, dar nu și conștiința segregării de clasă, care persista și mă izola de ceilalți. Mi se spunea că nu am ce învăța de la ei și că, dacă – Doamne ferește! – beau apă după ei, am să ajung ca ei. Băutul apei era literal. Cumva, apa purta în ea o posibilă continuitate nefastă. Sărăcia lor nu era doar evidentă și exclusivă, era chiar magică, pentru că te putea contamina.

În copilăria mea la bunici nu prea aveam jucării sau ce aveam nu mă interesa. Pe lângă animale, păpușile mi se păreau obiecte stupide și reci. În limba mea și a lor, vorbeam cu animalele. Știam când găinile descopereau un șarpe, știam de ce latră câinii, știam când pisica se săturase de purtat rochii. În afara animalelor, aveam voie să mă joc doar cu Mariana, fata vecinei. Interdicția băutului apei se aplica și în cazul ei.

Mariana venise la joacă ascunzând sub tricou două pahare goale de înghețată. Era pe la sfârșitul anilor ’70. Nu mai văzusem așa ceva. Le-am umplut cu noroi, le-am răsturnat și am făcut prăjituri, pe care apoi le-am decorat cu flori albastre din grădină. Paharele aveau ceva magic, erau fine și flexibile, nu se spărgeau și păreau jucăriile perfecte. Dintr-odată, mi-am dorit să am și eu multe pahare de plastic. Am întrebat-o de unde le are, ca și cum ar fi fost cel mai prețios lucru. Dintr-un coș de gunoi de la Slobozia, mi-a răspuns. Fusese cu maică-sa să-i ducă pachet unei rude la pușcărie. Am pus-o să-mi promită că data viitoare când se duc la pușcărie mă vor lua cu ele și că vom cotrobăi împreună prin coșurile de gunoi ale Sloboziei după minunatele pahare de plastic. Normal că bunică-mea s-a crucit când a auzit, iar eu am rămas doar visând, creând în minte această imagine care a rămas cu mine de atunci.

Odiseea paharelor de plastic arată mai multe lucruri. Mai întâi, faptul deja știut că valoarea pe care o acordăm lucrurilor este predominant subiectivă sau determinată de context. Dacă suficiente persoane cred în valoarea unui lucru, abia acest fapt îi conferă obiectivitate. Cel mai bun exemplu sunt banii, care nu sunt, în fond, decât niște bucăți de hârtie.

Al doilea lucru care transpare din experiența paharelor este faptul că, în percepția copiilor, nu valoarea, ci elementul ludic ce poate fi asociat obiectelor le face interesante. Desigur, cu vârsta, apare presiunea grupului, care decide ce obiecte trebuie să deții pentru a împărtăși o anumită identitate.

În al treilea rând, sentimentul sărăciei nu este doar difuz și contextual, dar impregnează memoria cu patternuri ale frustrării. E clar că, la standardele actuale, un copil precum eram eu, care mă jucam cu noroi, găini, șoareci morți și alte ciudățenii, ar fi privit cu milă. Îmi amintesc de taberele de vară, când făceam foamea. Acolo am învățat să fur pâine din sala de mese (îmi îndesam feliile în mânecile bluzei de trening), pentru că seara eram cu toții morți de foame în creierii munților. Nu existau chioșcuri, iar de cele mai multe ori nu primeam suplimente la bucătărie. Uscam pâinea în cameră și uneori o dădeam în schimbul a doi centimetri de pastă de dinți cu aromă de banane. Când am descoperit că putem mânca pasta, toți copiii care aveau așa ceva în tabără o negociau la sânge. Pasta de dinți înlocuia bomboanele inexistente sau rarele gume de mestecat. Totuși, această experiență inițială a privațiunilor nu a fost suficientă pentru a crea sentimentul sărăciei. Nici mai târziu, după terminarea studiilor, nu am perceput sărăcia când nu am avut ce mânca. Sărăcia se simte când nu ai bani să ieși la un suc cu prietenii sau prietenii mei nu aveau bani de scutece sau lapte praf pentru copil.

Cele care definesc sărăcia sunt relațiile sociale sau, altfel spus, izolarea și neputința Dasein-ului de a fi cu ceilalți, la fel ca ceilalți. Fetița murdară care strigă în zadar după prieteni. Excluderea și marginalizarea, mai ales cele care pornesc din interior către exterior – ele definesc sărăcia. Ele închid posibilitatea manifestării și, odată cu asta, închid existența ca deschidere către ceilalți.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe