Căința Anei Pauker

Mioara Anton Publicat la: 31-07-2017

Mijlocul anului 1952 aducea o surpriză de proporții pentru cetățenii României populare, excluderea din partid a trei dintre figurile cele mai importante ale conducerii comuniste: Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. Comunicatul Plenarei CC al PMR din 29 mai 1952 anunța că Vasile Luca își pierduse „simțul de clasă”, se ridicase împotriva liniei generale a partidului, stimulase elementele capitaliste și provocase mari daune statului. Sancțiunile au fost neașteptat de dure: Teohari Georgescu era trimis la munca de jos, Ana Pauker era anchetată pentru „devieri proprii de dreapta și de stânga”, iar Vasile Luca era condamnat la moarte pentru sabotarea economiei naționale, pedeapsă comutată ulterior la muncă silnică pe viață. După plenara din mai 1952, cei trei dispăreau din istoria oficială a partidului.

Acuzația de complicitate cu Vasile Luca a situat-o pe Ana Pauker într-o poziție incomodă. O primă mărturisire s-a produs, la 18 iunie 1952, când ea recunoștea că avusese o atitudine împăciuitoristă față de devierea acestuia. Referirile frecvente la Gheorghiu-Dej erau o recunoaștere a faptului că pierduse lupta de la vârful puterii, iar poziția sa în interiorul partidului era compromisă.

Confruntată cu un dezastru, Ana Pauker a realizat un inventar al acțiunilor sale antipartinice: critici repetate la adresa lui Gheorghiu-Dej, acuzații privind absența unor strategii coerente ale politicilor economice, menținerea unei atmosfere tensionate în interiorul partidului. Cu toate acestea, nu părea să înțeleagă că sancționarea lui Vasile Luca era etapa intermediară a unui proces al cărui actor urma să devină. Deriva a continuat și în ședințele Biroului Politic din mai 1952, când Ana Pauker s-a confruntat cu opoziția deschisă a celorlalți membri. Șocul a fost mult prea mare. O lună mai târziu, ministrul de Externe consemna amar că se îndepărtase de învățătura marxist-leninistă, că-și pierduse combativitatea și vigilența de clasă și se lăsase influențată de elementele capitaliste. Rădăcinile acestui rău erau cu mult mai adânci, ajungând până în timpul „marii terori”, când refuzase să-l recunoască pe Marcel Pauker (Luximin) ca dușman al poporului: „Nu am trezit nici la copiii mei ură împotriva lui pentru a-l scoate din inimile lor”. Abaterile sale priveau direct partidul și evoluția sa instituțională: creșterea artificială a numărului membrilor de partid, ritmul lent al colectivizării, emigrația evreilor și activitatea Ministerului de Externe. Ordonarea atentă a detaliilor expunerii, etapizarea precisă a fiecărei acțiuni, încercarea de a-și menține obiectivitatea în raport cu deciziile sale politice mai vechi sau mai noi indică în realitate vulnerabilitatea pe care o resimțea față de propriul trecut. La finalul scrisorii, Ana Pauker se angaja „să lupte”, „să urmeze”, „să aplice” și „să apere”.

Dar această primă autocritică a fost considerată neconvingătoare de către membrii Biroului Politic, care au solicitat informații suplimentare. Bună cunoscătoare a mecanismelor anchetelor staliniste, Ana Pauker a intuit că trecutul devenise o armă îndreptată împotriva sa. Stagiile petrecute în afara țării în perioada ilegalității (Berlin, Paris, Viena, Moscova) conturau imaginea unui personaj cosmopolit situat în totală opoziție cu elita închisorilor. Retrospectiv, misiunile încredințate de Komintern, deși onorante, nu contribuiseră îndeajuns la perfecționarea spiritului autocritic: „Încrederea care mi-a fost acordată (…) pe mine m-a îngâmfat, am devenit încrezută, automulțumită, îngăduitoare față de mine”. Perioada ilegalității era reanalizată, Ana Pauker insistând asupra rolului nefast pe care Marcel Pauker îl avusese asupra partidului. Văzut prin ochii soției sale, imaginea lui Luximin era departe de cea a unui revoluționar de profesie, gata să se sacrifice pentru cauză: rupt de mase, individualist, orgolios, „crunt individualist mic burghez”, fracționist, aventurier, agent al Siguranței, troțkist. Dar toate acestea, Ana Pauker le înțelesese în timp, și nu atunci când se petrecuseră.

Adevărul nemărturisit continua să se ascundă în spatele unor formule care nu lăsau să se întrevadă tensiunea acumulată în culisele luptei pentru putere. În memoriile justificative adresate conducerii partidului, ea este selectivă, repetitivă și insistă asupra atitudinii greșite pe care a avut-o față de Gheorghiu-Dej. Căința Anei Pauker nu l-a impresionat foarte mult pe secretarul general, care, în fața angajamentului acesteia de a-și îndrepta greșelile, a notat sec: „Minte!”. Gheorghiu-Dej voia o recunoaștere deschisă a indisciplinei, insubordonării, abuzului de putere și, nu în ultimul rând, asumarea complicității cu legionarii intrați în partid după 23 august 1944 și a devierii de dreapta.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Nu aș putea spune cu exactitate dacă editurile organizează angajat, dar într-o manieră subtilă o ripostă la adresa tensiunilor...
„Suferă de o cronică lipsită de umor și de absența radicală a spiritului autocritic”; „e statuar, inflexibil,...
Institutul francez din Iași a găzduit, la mijlocul lunii iulie, un eveniment expozițional inedit pe scena de artă vizuală locală...
Expoziția Iași – Capitală regală, dispusă pe simezele Muzeului Municipal din Iași în perioada iunie-iulie...
Deși nu s-a aflat printre filmele premiate anul acesta la TIFF, filmul lui Marc Crehuet El rei borno (Regele cu un...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral