Iubirea desconsiderată

Paul Andrei Mucichescu Publicat la: 31-07-2017

De curând, iubirea e pusă între paranteze: este tratată ca un epifenomen, ca un efect colateral, „cu siguranță important”, însă principial greu explicabil, prea divers și prea riscând apelul la patetisme. Să nu existe un sens esențial, clar, neechivoc și unic al iubirii? La o privire atentă, „Iubirea este totul” nu este un dicton fad și gol.

Iubirea este ceea ce este. Așa cum se știe, sensul lui „este” se poate lua în trei feluri primare: ca identitate cu sine, ca mod de a fi și ca fapt de a fi. Legată de primul fel, se evidențiază, înainte de toate, conștiința (de sine, intelectivă), însă tot la fel de elementară este și demnitatea (raportul afectiv la sine însuși). Acest cuvânt deschide adevăratul orizont al iubirii: persoana. Esența formală a iubirii este raportul și modalitatea ei este cea de a fi bună în sine. Deja i se întrevede sensul esențial.

Binele este modul (potențial al) iubirii în sine, în ea însăși, dar și modul accesibil oricui, explicit – iubirea fiind bună și pentru ea însăși, adică în virtutea ei înseși, neaparținând exclusiv nici unei persoane. Esența iubirii constă în faptul de a fi amândouă în același timp, ceea ce constituie, prin aceasta, cel de-al treilea sens de sine stătător: iubirea „este” manifestarea.

„Este”-le treimic al iubirii nu-i „doar o abstractizare”, ci atât descrierea traseului dinamicii persoanei, cât și – s-ar putea argumenta – vectorul ontologiei generale. Cu alte cuvinte, tot ceea ce este în mod autentic, firesc, este în virtutea iubirii, aceasta conținând binele în axialitatea ei, iar refuzul iubirii are ca efect necesar existența minimalizată sau cvasiexistența – cea a răului, a nefirescului, a pervertitului. (Iubirea este lanțul libertății. Iubitorii îl folosesc în ascensiunea spre adevăr și viață, legați cu el sunt numai cei ce fac apel la dreptul la nefericire, prin refuz.)

Sensul esențial, clar, neechivoc și unic al iubirii? Comunicarea. Rezultanta tuturor atributelor care se comunică și la care se participă? „Este”-le a tot ceea ce este. Se poate arăta că Iubirea este esența Ființei, descrierea, parcurgerea ei, împlinirea ei; este ea din toate punctele de vedere.

Dumnezeul creștinilor – care oferă cea mai bună explicitare conceptuală a iubirii – este iubire deoarece „ca dragoste și iubire, Dumnezeirea se mișcă, iar ca dragă și iubită mișcă spre sine toate cele capabile de dragoste și iubire” (Sf. Maxim, Ambigua, 85). Treimea comunică și se comunică întru iubire și prin iubire.

Ca revenire în tristul cotidian, să observăm cum și în această lună iubirea tinde să fie pusă între bare: zilele trecute, cea care în dosarul „Kye Fortune” de-abia după doi ani și-a dat seama că este o victimă povestea că de fiecare dată când se întâlnea cu agresoarea ei deghizată în bărbat era gata să se lase chiar și umilită – „cu atâta disperare doream să fiu iubită”. Că ideea de iubire poate părea mult mai ușor de înțeles decât poate fi asumată este ceva revelat în același timp de unii care declară că se numără printre slujitorii ei, dar prin faptele lor scandalizează catolicitatea germană și ortodoxia română. Închei cu un fragment despre o instanță aparent foarte simplă a actului iubirii, un text pe care l-am găsit citat în doctoratul susținut tot acum în iulie 2017 de Nicodim Codreanu, sub titlul Caracterul kenotic și duhovnicesc al misiunii creștine. În lume, iubirea e răstignită. În cer, „dragostea […] se hrănește din respect, distanță și libertate, acestea trei. Ce înseamnă distanța aici? […] De exemplu, cineva te supără cu ceva. Tu nu reacționezi imediat. Nu îi spui nimic. Asta nu înseamnă că nu te preocupă acel lucru. Dar, dacă i-ai răspunde și tu, el ar continua și imediat ar începe cearta. […] Dacă îl iubești, vei tăcea. Nu trebuie să-i demonstrezi că ai dreptate, că tu deții adevărul. Trebuie să-i arăți că îl iubești. De aceea, bătrânul Emilian ne spunea că nu trebuie să facem pe învățatul cu celălalt. […] Cuvintele nu trebuie smulse cu cleștele, pentru că, în acest fel, pe celălalt îl va durea. Trebuie lăsat, iar cu timpul se va maturiza duhovnicește” (Elisei Simonopetritul, „Personalitatea părintelui Emilianos Simonopetritul și învățătura lui despre aproapele”, în Pemptousia, 24 iunie 2015, http://www.pemptousia.ro/2015/06/personalitatea-parintelui-emilianos-simonopetritul-si-invatatura-lui-despre-aproapele).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe