Prin lupa amintirilor

Constantin Piștea Publicat la: 31-07-2017

În vara anului 2011, preotul ortodox Ioan-Florin Florescu pleca în Scoția sătul de imprevizibilitatea și haosul din România. Așadar nu ne-a părăsit din motive financiare, așa cum o fac mulți, care au rate de plătit ori copii de întreținut, ci din motive de morală. „De ce plecăm? De lehamite. Nu căutăm pământul unde să curgă lapte și miere, ci o țară în care să regăsim așezarea firească a lucrurilor.”

Plecarea i-a prilejuit o serie de texte, pe care preotul, mai liber decât mulți dintre cei înregimentați, le-a postat după bunul plac pe propriul blog. Public și la liber, cum ar veni, deschis către orice comentarii, fie ele și critice. Conștient că „oamenii vor să audă numai ce le place”, el și-a asumat o poziționare, deși francă, de multe ori extrem de riscantă.

Preotul nu s-a ferit să-i răspundă acid unui parlamentar care și-a permis să trimită un mesaj fără substanță către românii de pretutindeni (parcă era în Biblie o poruncă referitoare la respectarea conducătorilor) și nu s-a gândit de două ori când a avut de ales dacă să mintă sau nu la un soi de interviu de angajare, optând să facă fix ce-l avantaja, deși litera creștină i-ar fi impus contrariul.

Nu doar prin plecare, ci și prin decizii curente, Ioan-Florin Florescu s-a afirmat ca o persoană vie, sinceră, dezbrăcată de prefacerile lumești, cele care le asigură multora imaginea comodă care corespunde așteptărilor și care le satisface egoul.

Cu un talent incredibil de povestitor, care l-ar putea impune lesne ca scriitor, dar și cu un ochi foarte precis la chestiunile de substanță care merită transmise mai departe, preotul are darul de a suprapune echilibrul și cumpănirea creștine unei permanente deschideri la nou. Scoția este pentru el ca o carte pe care o citește cu entuziasm, ca un neobosit aventurier, trecut prin multe și dornic de și mai multe, convins că toate vin de la Dumnezeu pentru a-l desăvârși.

Născut în 1970, Ioan-Florin Florescu a fost redactor chiar la editura care avea să-i publice peste ani cartea, Polirom. Cercetător științific în cadrul Universității „Al.I. Cuza” din Iași, el a fost unul dintre coordonatorii traducerii Septuagintei în limba română (2004-2011), coautor al volumului IX din ediția critică a Bibliei de la 1688 și autor al volumului În multe chipuri de Scripturi. Studii de traductologie biblică românească (2015). Pentru a ne completa imaginea despre părintele Florescu, este necesar să mai notăm că, după ce a avut diverse joburi în Scoția, printre care și cel de delivery driver pentru un restaurant indian, el este astăzi angajatul unei companii de poștă și preot misionar la Edinburgh. În paralel, se ocupă de o ediție critică a Tetraevanghelului de la Sibiu și scrie articole pentru blogul său, ioanflorin.wordpress.com.

Cartea aceasta, construită din texte publicate inițial pe blog, este o formă de a reține, din fuga timpului și din multitudinea de preocupări, esența unei trăiri intense, adeseori pătimașe, mai ales când vine vorba de raportarea la țara pe care a părăsit-o. Este în această esență și nostalgia copilăriei, cu locurile și îndrăgostirile ei, precum și durerea pierderii unor prieteni. În același timp, amarul aproape plăcut al unor amintiri (precum cel al unei mese la restaurant alături de mama), ale căror reverberații continuă difuz pe planul unei vieți acum tihnite: „ne-am așezat apoi pe o bancă lângă un pârâu, mama a fumat liniștită câteva țigări, iar eu îmi amintesc că, deși eram ditamai lunganul de 16 ani și aveam chiar și o iubită mai mare ca mine, m-am jucat în albia pârâului, cum mă jucam în copilărie pe malul apei, adică îngropând sub apă tot felul de resturi, sticle, bețe, capace, și punând semne din pietre, ca să regăsesc peste ani locul”.

Când era copil, preotul de mai târziu a preferat să facă un schimb inedit: să-și dea bicicleta pentru o lupă. Nimic întâmplător. Peste ani, plecat la mii de kilometri de locurile natale, Ioan-Florin Florescu arde distanțele, privind printr-o lupă a amintirilor, cu ajutorul căreia mărește și micșorează, după cum îi stă bine unui povestitor cu har. Uneori, când anumite explicații se dovedesc inutile, el face apel la un feeling pe care, creștin fiind, îl știi acolo, deși e imposibil de formulat: „Credința nu este nici rațională, nici irațională. Nu e nimic de cercetat în ea sub acest aspect, așa cum nici o cercetare științifică nu te duce la concluzia că iubești pe cineva sau că îți place Bach. Acesta este domeniul unor încredințări de care dispune un alt fel de cunoaștere”.

Astfel, fiecare text, mai întâi expus public pe blog, arată ca un semn, un rest de ceva, o piatră ori, ca în Hänsel și Gretel, o firimitură menită să-l ajute pe preot într-o eventuală reconstrucție a propriului trecut. O (re)cunoaștere a propriului sine, în raport cu deciziile și reacțiile sale, care par cele ale unui „samurai al creștinismului ortodox”, după cum îl caracterizează bunul său prieten, scriitorul Florin Lăzărescu.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Nu aș putea spune cu exactitate dacă editurile organizează angajat, dar într-o manieră subtilă o ripostă la adresa tensiunilor...
„Suferă de o cronică lipsită de umor și de absența radicală a spiritului autocritic”; „e statuar, inflexibil,...
Institutul francez din Iași a găzduit, la mijlocul lunii iulie, un eveniment expozițional inedit pe scena de artă vizuală locală...
Expoziția Iași – Capitală regală, dispusă pe simezele Muzeului Municipal din Iași în perioada iunie-iulie...
Deși nu s-a aflat printre filmele premiate anul acesta la TIFF, filmul lui Marc Crehuet El rei borno (Regele cu un...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral