Mai avem nevoie și de... dicționare

Diana Mărgărit Publicat la: 31-07-2017

Protestele de zilele acestea din Polonia împotriva unei legi care, pretinzând să îmbunătățească funcționarea curților de justiție, în esență le subminează independența, au adunat în stradă zeci de mii de manifestanți din întreaga țară. Mesajul „VETO” transcris în fel și fel de chipuri, pe pancarte, din corpuri umane sau în social media, era adresat în mod direct președintelui, căruia i se cerea blocarea imediată a legii. O asemenea decizie care poate fi oricum numită, mai puțin democratică, nu este străină și nici nu sună neobișnuit Uniunii Europene. Același refren a putut fi auzit și în cazul României, în privința celebrei ordonanțe 13, și în cel al Ungariei lui Orban, pe care am avut-o deja în vedere într-un text anterior.

Episoadele contestatare din ultima vreme nu sunt, din păcate, izolate, ele făcând parte dintr-o serie de decizii ale legislativelor și/sau executivelor ce ignoră principii precum statul de drept, separația puterilor, drepturile și libertățile fundamentale. Aceste situații reflectă nu doar fragilitatea regimurilor politice democratice sau în proces de consolidare democratică, ci și incapacitatea Uniunii Europene de a rezolva probleme de substanță ale statelor sale membre. Lipsa locurilor de muncă pentru tineri, sărăcia extremă, condițiile de muncă dificile și, în genere, precaritatea vieții pentru o parte însemnată a cetățenilor europeni rămân, din păcate, probleme lipsite de soluții reale. În spatele retoricii birocratice și colorate (cu statistici, promisiuni și sfaturi „prețioase”) a oficialilor europeni nu se află decât neputința de a reacționa prompt și la obiect. Le rămâne așadar statelor sarcina aproape exclusivă de a-și rezolva dificultățile. Fiecare se descurcă cum poate. Cetățenii votează oameni și partide politice care, flămânde de voturi, le promit o viață mai bună. Aproape că nici nu mai contează dacă și cum angajamentele politice vor deveni realitate. Important e că sună bine și că răspund nevoilor, emoțiilor sau planurilor lor de viitor, fie ele reale sau fictive.

Guvernele și partidele cu porniri autocratice, din ce în ce mai vizibile în politica europeană, nu mai joacă de mult jocul aparențelor democratice, ci își declară frust intențiile injuste și arbitrare. Democrația devine astfel pentru ele un instrument și o retorică goală care legitimează cantitativ și pur procedural meschinării de tot soiul. Mai mult, dacă în ecuație apare și o parte a societății civile (a se nota că societatea civilă are și o parte întunecată la fel de periculoasă precum absența totală a societății civile în ansamblu), atunci așa-zisa legitimitate de care are în mod necesar nevoie este asigurată. Mă refer aici la decizia adoptată de Parlamentul României de a organiza un referendum ce ar modifică definiția căsătoriei. Chestiunea a fost intens discutată în spațiul public, înfierată de unii, adulată de alții, stârnind pasiuni dintre cele mai diverse și extreme. Tocmai de aceea nu are rost în acest context reluarea ideilor celor două mari tabere antagonice.

Un singur aspect cred totuși că merită atenție, anume argumentul democratic folosit de parlamentarii pro-schimbare și de Coaliția pentru Familie, alături de susținătorii aferenți. În opinia lor, decizia de modificare a constituției este democratică deoarece reprezintă expresia voinței majorității reflectată în listele cu cei 3 milioane de semnatari, dar și în votul parlamentarilor care constituie vocea politică și reprezentativă (sic!) a populației. De ce mai aveți nevoie, nu este aceasta democrația în forma sa pură?, întreabă agasați apărătorii valorilor tradiționale, familiei și vieții (ar merita probabil o discuție și asupra resemnificării abuzive a termenului de viață). Eroarea, involuntară sau nu, pe care o comit aceștia constă în folosirea restrictivă a democrației, în sensul de regulă a majorității. Or, ar fi prea puțin dacă democrația liberală (căci la ea ne raportăm, deocamdată) ar însemna doar atât. Ea trebuie să promoveze o societate în care fiecare individ are acces la un sistem egal de drepturi și libertăți în care minoritățile sunt protejate de eventualele derapaje ale majorității. Atunci când ne referim la democrație, nu avem în vedere doar procedurile prin care sunt luate decizii, ci și conținutul, substanța lor. Atunci când anumite categorii sunt private de drepturi și libertăți, iar majoritatea își face un titlu de glorie dintr-o asemenea situație, invocând tradiții sau istorii îndoielnice, în mod cert aceasta NU este democrație. Nu este acum, când li se neagă minorităților sexuale dreptul la parteneriat civil, după cum nu era nici acum o sută de ani când, cu exact același tip de argument, femeilor li se nega dreptul de vot. Nu vă sună cunoscut?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral